Pe alocuri se auzeau certuri pe teme banale: ia ligheanul, du ligheanul, de ce l-ai lăsat în mijlocul curții, dă sticla, ia copilul, bețivule, curvo… […] Băi, şi pe la şapte seara: ta-naaa ! A apărut. Cocoţat pe nişte poante, frate. De-alea de balerină.
Poate aveaţi impresia că noi, baloanele, nu avem suflet. Avem. Eu mă bucur că sunt roşu. Se ştie doar că noi suntem cele mai pasionale, mereu îndrăgostite. Uite, de pildă, azi-dimineaţă, când am văzut fetiţa asta trecând pe lângă noi, am ştiut că trebuie să merg după ea. I-am făcut cu ochiul bunicului. Fetiţa n-ar fi ştiut să ne fure, şi ar fi putut chiar să ne spargă încercând. Dar bunicul, trăit pe stradă, a ştiut ce să facă. Şi-a trimis nepoţica să îl ţină ocupat pe vânzător cu drăgălăşenia ei, iar el ne-a dezlegat şi a intrat în staţia de metrou unde locuiau. E adevărat că eu intenţionam să mă fure doar pe mine, dar până la urmă a fost mai bine aşa. De când a descoperit ce surpriză are bunicul pentru ea, fetiţa e numai un zâmbet. De fapt, cred că tot noi am inspirat şi petrecerea de mai devreme. De mult n-a mai văzut trotuarul ăsta atâta veselie. Sper că la culcare bunicul mă dezleagă şi mă lasă să dorm cu nepoţica lui.
Când s-a auzit că iar vine King Kong în oraş, toată lumea a zis: “Aoleu, iar vine King Kong! Ăla storceşte tot.” Ultima oară făcuse piure în jur. Storcise tot ce apucase: corcoduşe, bişoni cu fundă şi mulţi pitici de pe creier. Nicio urmă de educaţie rutieră. Nada!
Băi, şi pe la şapte seara: ta-naaa ! A apărut. Cocoţat pe nişte poante, frate. De-alea de balerină. Şi cu fustiţă albă. Ţinea un mănunchi mare de baloane în mână şi mergea pâş-pâş printre Tico-uri şi Smart-uri, se oprea frumos la semafor, dădea prioritate. Hopaaa! Hai, că s-a tripat gorila! O fi încurcat supozitoarele cu de-alea cu LSD. Băi, nene, a început să-mpartă baloane. Pe la azile de bătrâni, pe la poliţie, pe centură, pe la aurolacii de prin ganguri. S-a înveselit toată lumea. A avut mare succes. Pe urmă l-au chemat să joace şi într-o reclamă la margarină. A fost frumos!
Sosise fără grabă, plutind de-a curmezisul ghetoului. Precum o explozie de obraji coloraţi. Trup vesel de baloane, culori calde, înşiruire de feţe ale condescendenţei. Oricine le-ar fi eliberat din strânsoarea unei clipe, sădea acum un fruct al inocenţei în vecinătatea mizeriei şi sordidului. În acel loc în care vieţile se clădeau pe întuneric şi nesiguranţă, exista acum un semnal luminos ce atingea pragurile fanteziei. Era şi un semn al eternei neîmpăcări dintre lumi cu ale lor diferenţe.
Clint dormea, iar Serena, întoarsă cu ultimul autobuz, fu întâmpinată de acel drapel multicolor, înfipt în malul de pământ slinos şi de unchiul John ce nu mai contenea cu grimasele şi maimuţăreala. Serena avea sentimentul că ceea ce se ivea în faţa ei e doar partea de început dintr-o mare surpriză. Fără “ce?”, “cum?” sau alte întrebări, se molipsi de euforie. Se simţi eliberată şi pătrunsă de acel tumult al îndeplinirilor bănuite. Recâştigă nonşalanţa. Înţelese că minunile n-au nevoie de explicaţii şi reţete de succes. Nu au drumuri de urmat şi nici nu schimbă vieţi.
Afifika
Vântul adia ușor pe străzi, răscolind pungile de plastic, bucăți de ziare, praf uscat, frunze. Era un cartier liniștit, sărăcăcios. Pe alocuri se auzeau certuri pe teme banale: ia ligheanul, du ligheanul, de ce l-ai lăsat în mijlocul curții, dă sticla, ia copilul, bețivule, curvo… Erau oameni simpli, liniștiți, agresivitatea nu făcea parte din viața lor, reușeau cumva să detensioneze situațiile înainte de apariția vreunui conflict major care le-ar fi pus în pericol echilibrul şi stabilitatea vieților lor aparent monotone.
Vâj si Bâj se scăldau la lumina lunii, agitându-se fără să se împotrivească. Era ceva ce-i făcea să danseze în zilele cu nori. Din păcate, uneori, dansul lor devenea violent şi se trezeau cu dureri cumplite. De ani de zile încercau să rezolve aceasta problema, şi reușiseră parțial : îngrășându-se.
– Mai Bâj, iar au apărut chestiile alea colorate. Oare cât le va lua să îşi schimbe forma?
– Hai să pariem! Data trecută animăluțele alea le-au făcut să dispară în câteva minute. Azi văd că cei doi nu au nicio intenție să le transforme.
– Eu zic două zile!
– Eu o săptămâna! Cine pierde va prelua următorul cuib de porumbei
– S-a făcut!
Vâj si Bâj nu aveau nici cea mai vaga idee despre cât de importanți erau pentru lanțul trofic. Mai mult de atât, nu percepeau impactul emoțional pe care îl aveau asupra „animăluțelor” bizare care mișunau peste tot în jurul lor, aparent indiferente fata de ei. Magia era acolo datorită lor. Ofereau un spectacol de umbre şi lumini absolut fabulos. În acea noapte, micuța Sara, Little John şi bunica lor Lina au trăit poate cel mai emoționant moment din viața lor. Primiseră niște baloane colorate care i-au ținut ocupați aproape jumătate de zi iar acum, la lumina lunii, Lina le povestea despre frumusețea vieții, despre simplitatea ei, despre iubire şi protecție sufletească. Le-a explicat despre puterea copacilor de transformare, despre rezistenta lor la furtuni, despre muzica pe care ne-o oferă atunci când bate vântul, despre magia umbrelor, despre acoperișul pe care îl oferă oricui, oricând, fără discriminare, despre speranța într-un viitor fără suferința.
Oana Uiorean
Ei n-au, știe asta de la mama ei, care a știut de la bunica, care a știut de la bunica ei, și dintotdeauna, apoi știe și de la copiii de la blocurile pe lângă care căuta în gunoaie, râdeau de ea că n-are, și ea râdea cu ei, de ce nu, copiii știu puține, mai numai ce li se spune, ce le-a spus și lor mama, și ei bunica, ce știu și ei dintotdeauna, de ce să te superi, doar pe vremea aia îi stătea gândul numai la carne, de-ar mai arunca oamenii și carne, că aproape nici nu mai avea lapte, și fata creștea slabă, îi dădeau greu dinții, să mestece și ea ceva, iar de băiat ce să mai zică, aproape că era destul de mare să vină cu ea la scormonit, să-l bage-n tomberon pe deasupra, știa și el deja, cât era de mic, că ei n-au, și ei îi părea în fiecare zi că ei tot mai mult n-aveau, că tot mai multe luceau în jur, că tot mai puține găsea ea prin tomberoane, dacă mai găsea măcar tomberoane, le puneau la tot mai multe lacăt, au omorât pisicile cu foamea, și-acuma era rândul lor, așa că n-aveau, și știa așa de bine că ei n-au că nici nu s-a mai mirat în ziua în care s-a întors la cocioabă și a găsit-o arsă, de la butucul ce-l lăsase mocnind să țină cald copiilor până să se întoarcă ea, pe fată a sărit un vecin și-a scos-o, dar băiatul s-a dus, a ars ca un lemn, o fi apucat măcar să strige? Atunci, chiar după, au zis că a ars o cocioabă, a murit un copil, să le dărâme cocioabele, să-i alunge, să facă loc de-o catedrală, și-au făcut.