Uite, astea-s cheile de la casă, da? Găseşti o mie de euro sub presse-papier-ul de pe birou. E suficient, da? E şi numărul veterinarului prins cu magnet pe frigider. Petruţa vine la curăţenie marţea şi vinerea. Găteşte şi pentru câini, şi pentru tine, da? Să-i zici ce-ţi place. Cu câinii ştii tu ce să faci, da? Hai că mă grăbesc îngrozitor.
Îi spusese un prieten că se câştigă bine din ‚dogsitting’. Că sunt mulţi bogătani care îşi iau câine de rasă pentru că e la modă, dar nu au timp şi chef să îl plimbe sau să-l ducă la veterinar, aşa că plătesc pe cineva să facă lucrurile astea în locul lor. Răspunsese la un anunţ dintr-un ziar. Caut dogsitter urgent. Ofer casă, masă, salariu atractiv. Ea nu avea nevoie de casă, dar o mâncare gătită n-ar fi refuzat.
Ajunsese la interviu cu jumătate de oră mai devreme, ca să fie sigură că nu întârzie, şi mai ales ca să vadă casa, să îşi dea seama cât poate să ceară de la stăpânii câinelui. Când să-şi aprindă o ţigară la colţul casei, însă, uşa se deschisese brusc şi o blondă înaltă cu ochelari de soare începu să se lupte cu nişte valize imense pe cele 4 trepte de la intrare. O observă pe Tara cu ţigara încă neaprinsă uitându-se la ea şi îi strigă în şoaptă:
– Ai venit pentru câini, da? Bine că ai venit mai devreme, că sunt deja în întârziere.
– Câini? îngână Tara nedumerită.
O maşină neagră opri cu scrâşnet de frâne în faţa casei. Şoferul coborî în grabă din maşină şi, fără să spună vreun cuvânt, începu să încarce valizele în portbagaj.
Blonda se repezi către Tara scotocindu-se prin buzunare.
– Uite, astea-s cheile de la casă, da? Găseşti o mie de uuro sub presse-papier-ul de pe birou. E suficient, da? E şi numărul veterinarului prins cu magnet pe frigider. Petruţa vine la curăţenie marţea şi vinerea. Găteşte şi pentru câini, şi pentru tine, da? Să-i zici ce-ţi place. Cu câinii ştii tu ce să faci, da? Hai că mă grăbesc îngrozitor. Te descurci, da? Îi mai strigase în timp ce se urca în maşină.
Tara îşi aprinse în sfârşit ţigara. Nu apucă să tragă un fum, că maşina dădu cu spatele până în dreptul ei, iar blonda scoase capul pe geam:
– Ce mamă denaturată sunt! Am uitat să-ţi spun cum îi cheamă: Puf, Woof, Rolf şi Luke.
Nu era sigură dacă avea să se descurce singură şi se întreba tot timpul dacă nu cumva făcuse o mare greşeală. Pe de altă parte, ştia că nu ar fi putut continua să locuiască împreună cu părinţii ei în locul acela uitat de lume. Îi era mult mai bine acum, da. Încerca să se convingă de asta. Nu erau greu să plimbe câinii familiei Toma de două ori pe zi, nu era greu să se întreţină singură, nu era greu să schimbe siguranţele atunci când se ardeau, nu era greu să îşi care singură cumpărăturile, nu era greu să ajungă la plasele de păianjen din colţurile tavanului, nu era greu să ducă gunoiul la ghena de peste drum, nu era greu să scuture păturile de praf, nu era greu să ignore trosniturile mobilei în liniştea nopţii, nu era greu…
Părinţii ei ar fi vrut să se facă veterinar. Ei, şi? Plimbând câinii era tot treaba unui fel de doctor, nu? Le ţinea companie, se lăsa trasă de ei, îşi afunda degetele în blana lor aurie. Era un soi de psiholog al câinilor. Aşa se credea. Pentru că ar fi fost insuportabil să creadă că era numai persoana care umbla cu punguţele în spatele unor animale răsfăţate de stăpâni. ”
– E vorba de fata lui Maria zici, care dintre ele, că avea două ?
– Aia mezină, că numai ea e la București. Și îți spun, dar să nu îți crească tensiunea. Promite.
– Parol.
– Plimbă câini
– Ce face ?
– Plimbă câini n-auzi ?
– Păi stai așa Nană că nu înțeleg. M-am prostit. Își plimbă câinii toată ziua? A înnebunit fata ?
– Nu. Nu știi care-i modă în capitală zilele astea. Toate toate tre’ să ți le spun eu.
– Bine bine. Care-i taina cu plimbatul câinilor?
– Asta e moda. Oamenii cu bani prea mulți și comozi angajează un fel de bonă pentru câini. Să îi plimbe dintr-o parte a cartierului în cealaltă. Să se joace cu ei și să șteargă după ei. Și când vine ziua de mers la coafor.
– Coafor ?
– Păi se respectă. Li se face coaforul mai ceva că la o doamna.
– Nu cred.
– Toate astea un salariu.
– Salariu de bonă de câine. A ajuns lumea la capăt. Ascultă-mă pe mine, că-s bătrână. Am supraviețuit celor două războaie. Am văzut multe, dar așa ceva, așa ceva pe viața mea că n-am văzut. Cum să duci câinele la coafor? Urmează să îi faci ghearele și să îl așezi la masă în salon. Asta urmează îți spun eu.
– Se desfac cerurile și se crapă pământul și o să ne înghită că n-au tinerii noștri minte nici să treacă strada. Mare-i Doamne turma ta, zise Ana uitându-se pe geam la Azor ce se agita în lanț lătrând la păsarile de pe gard. Când vine vremea o să îi ieie leșul și o să îl roage pe vecinu să o ajute, să îl îngroape lângă groapa de gunoi. Și o să îi pară rau,și ei și cumnată-sii dacă o mai ține Dumnezeu pănă atunci. Amin.
Nu fusese deloc simplu. Prima dată, în cazul lui Henry, crezuse că o lasă minţile. Se adăpostise aşa, tam-nesam, un husky lângă ea? De unde? În toiul nopţii, odată cu zorii? Uşi închise, etajul 8, o noapte ca oricare alta; poate doar nivelul ridicat de serotonină să-i fi deschis în creier un epicentru al plăcerii. Chiar şi aşa, postludiul plin de tutun o liniştise. După amorul gonit de pe piele se cuibărise în braţele lui cu sentimentul că El este Cel Ales. Se trezi dimineaţa linsă pe obraz, rezultatul unei iubiri la fel de mari, dar canine.
În cazul lui John şi Chong Mi se întâmplase asemănător. La masa de prânz. Prima dată deschidea dulapul să caute sarea şi se trezi lătrată, aşa, în faţă. Din faţă în spate, dar oricum, frontal, făţiş, cum vreţi să-i spuneţi. Ca un reproş, ca o tiradă de argumente. Un fel de “grabeşte-te”. Apoi se gândi să schimbe rasa, religia, etnia. Lua masa cu Chong Mi, plecase să caute sosul de soia, în frigider. Chinezul, e drept, dădea din coadă, foarte cuminte, chiar şi când, gata să pună recipientul pe masă, îl scăpă. O stare violentă, nu atât de stupefacţie, ci mai mult dintr-un preaplin al furiei şi disperării. “Măcar dacă m-anunţai într-un fel, să nu mai caut atât…incapabilule!”
Da. Aşa s-au petrecut toate. Se plimba cu Lewis pe 78th street şi îi povestea, îl punea în gardă de fapt. Totodată îi era foarte uşor să-şi amintească cum iubise câinii în copilărie, cum obişnuia să-i înece în cadă, spălându-i “şi pe bot, şi-n urechi, şi cu totul”, până îi lipsea complet de aer. Dragoste sufocantă, de-a dreptul. Doar aşa, mama i-ar fi lăsat mereu prin preajmă. Şi acum, putea fi fericită….erau chiar 1,2,3,4.
Radu Sorop
– Iar mi-am epuizat creditul, zice el.
Da, ştie.
– Tâmpiţii ăştia de la firmă, zice el. Când o sa facă odată un sistem intern de mail-uri? În fine…
Ştie că nu mai are, că ieri n-a putut s-o sune în pauza meciului.
El răsfoieşte reviste dintr-un teanc gros de `Vânătorul şi Pescarul`. Colecţia n-o mai are, dar îşi mai cumpără ocazional câte un număr dacă are vreun articol care-l interesează.
– Ce facem? zice. Mergem să mâncăm undeva, de ce ai chef?
Să cumpere o carte avea chef, una trecută prin mâinile altora. Dar n-a găsit nimic care să poarte urme de trecere. O dedicaţie, un an, o însemnare. Măcar o cută mai aparte. Da, marginile sunt deseori îndoite, cerneala de tipar amprentată pe ici, pe colo, dar totul foarte aşa, ca într-o mototoleală nechibzuită.
– Dacă nu zici în curând ceva, să ştii că vin acolo, spune el, flexat pe genunchi. Na, ia uite, Biblioteca pentru toţi.
Geamul e incredibil de curat, probabil l-au spălat azi-dimineaţă. Vede lumea clar.
– La ce te uiţi, mă, aşa? zice el şi îi cuprinde mijlocul. O strânge puţin si se uită ambii la trotuarul larg. Trece un moşuleţ simpatic care pare că doseşte ceva în pardesiul maro. Trece o tipă subţire, cu cearcăne şi patru câini în lesă. Trec nişte copii cu patinele şi un cuplu care discută în contradictoriu.
– De ce te uiţi după aia cu câinii? zice el.
– Femeia cu patru amanţi, spune ea.
– Femeia cu patru amanţi, râde. Ce-ţi trece prin cap. Hai, mergem? Eu nu-mi iau nimica.
Ea mai rămâne un pic în spate, uitându-se la lume. Nu numai la cei care trec.
– Muah, Carrie, eu mă îndoiesc că Fără Ţâţe asta ştie pe cine are privilegiul să poarte prin New York. Era cât pe ce să mă calce pe coadă.
– Stai liniştită, Charlotte i-am explicat de trei ori, răspicat, la ce coafor obişnuim să mergem şi cum se ajunge la Tiffany.
– Uneia care îmbracă covoraşul de la intrare trebuie să-i desenezi ca să priceapă, trust me!
– De parcă n-ar fi de ajuns că trebuie să mergem pe jos, trebuie să fim însoţite de una care ar băga spaima şi într-o sperietoare de ciori!
– Asta nu s-ar fi întâmplat dacă tu nu te-ai fi dat la buldogul primarului, Samantha!
– Ce vina am eu dacă feromonii plutesc ca puful de păpădie, n-am făcut decât să-mi urmez instinctul.
– Ne-ar prinde bine dacă ţi-ai urma şi capul câteodată. Ş-apoi, un buldog, Samantha?
– De ce nu pricepi, Miranda? Eu percep culorile doar în preajma masculilor cu potenţial. Şi apoi, ce dacă era buldog, era foarte dulce cu fălcile fluturând ori de câte ori scutura din urechi…
– Ah, cred că începi să-mbătrâneşti dacă te entuziasmează unul care împrăştie salivă peste tot, bleah!
– Avea clasă, să-l fi văzut cum ridica piciorul!