Tavanul pasajului cobora destul de jos, începea să se simtă claustrofobă. Dar altceva i-a urcat inima în gât, pulsând să îi spargă tâmplele. Erau acolo. Doi dintre agenţii lui Damian o aşteptau cu obişnuitele geci de fâş cu gluga trasă pe cap. 

 

Cristina Poşircaru

Nu aveau cum să o găsească acolo. În plus, se va putea relaxa după ultimele luni chinuitoare, pline de stres şi tensiune. Domnişoara de la recepţia spa-ului îi înmână brăţara de acces şi o pofti în rezerva ei cu vedere spre curtea verde cu piscină.

– Cina se serveşte la ora 6. Cum sunteţi în grupul de slăbit, avem un program special pentru dumneavoastră. Nu se mănâncă nimic după ora 7.

Începea să o deranjeze faptul că toată lumea înghiţea povestea cum că venise aici pentru a slăbi. Chiar dădea impresia că are nevoie să dea jos câteva kilograme?

– Dar apă… se poate consuma după ora 7?

– Avem nişte preparate dedicate fiecărui moment al zilei. Aveţi pe noptieră lista.

– Aaa… Mulţumesc.

Din privirea fugitivă pe care o aruncă “meniului”, îi căzură ochii pe seminţe, extract de spanac, piure de dovleac şi altele asemenea.

– În regulă… Cred că voi merge la piscina interioară până la … cină. (Luase prânzul la ore mai târzii decât ora aia.)

– Sigur, cum vreţi.

Pasajul către piscină, tapiţat cu gresie şi faianţă vernil, o făcu să se relaxeze şi mai mult, să se simtă în siguranţă. Colţul acesta uitat de lume, unde oamenii cu cinci sute de grame în plus veneau să slăbească mâncând seminţe şi fructe era ultimul loc în care ar fi căutat-o oamenii lui Damian.

Tavanul pasajului cobora destul de jos, începea să se simtă claustrofobă. Dar altceva i-a urcat inima în gât pulsând să îi spargă tâmplele. Erau acolo. Doi dintre agenţii lui Damian o aşteptau cu obişnuitele geci de fâş cu gluga trasă pe cap.

 

Ferdydurke

Pe holul spitalului se instalase tensiunea. Era atâta tensiune că puteai s-o tai cu bisturiul, apoi s-o ridici frumos cu pensa, s-o bagi sub microscop şi să zici: n-am mai văzut o astfel de tensiune în viaţa mea. Îi ghiorţăie maţele într-un mod extrem de zomotos. Da’ unde se crede? La coadă la colonoscopie? Vă rog s-o dea cineva afară imediat. Şi să-nchidă uşa, să nu mai intre.

Da’, uite, că m-am întrerupt şi iar am încurcat ADN-ul cu ARN-ul. Cică să clonezi ca lumea.. Deci cum vine? În partea asta, tre’ să vină ADN-ul. Şi-n cealaltă parte, ARN-ul, cred. Parc-aşa. Tre’ să facă clic-clac. Dacă nu, o să le mai ajustez eu puţin, la polizor. Of..uite, că mi-am ieşit din mână. Când am clonat-o pe oaia Dolly parcă mi-a fost mai uşor. Am luat ADN-ul în dreapta şi ARN-ul în stânga, le-am amestecat şi-odată am auzit “beee”.  Acum e un pic mai greu pentru că rezultatul final trebuie să fie leit Britney Spears. Adică, practic, e ca şi cum ai clona o oaie mult mai mare şi, automat, nişte dificultăţi tehnice mai deosebite. Hai c-am terminat, în sfârşit. Ia să vedem.. Aoleu, a ieşit doar spatele..

 

Radu

Tărâm verde-solzos, aer rarefiat. Un foşnet fin, ca de pană, îi gâdila auzul. În plămâni plutea neliniştea. Din cabina portarului, dădură buzna miros de peşte putred şi sentimentul prezenţei unui rău triumfal. Trupul îi deveni casant, greu de menajat de orice dorinţă de supravietuire. O spaimă grea – spaţiu al facerii şi desfacerii unor lumi proprii, descărnate – puse stăpânire pe ea. Se adăposti undeva în sine, spre un colţ obscur, în timp ce trupul o luă la goană. Straniu, nu spre ieşire, ci tot mai înăuntru. Fuga-i clipocea  bezna, sacadat, uniformizând respiraţia. 1,2,1,2, galop asurzit de trosnete.

Trosnete, precum plăci căzând peste morminte crude. O cursă nedomolită într-un las vegas al culorilor minţii. La fel de pustii şi de pline, cuviincioase şi neiertătoare. Stele încleştate pe tavan, languros, într-un delir delicios. Se încălecau, gelationoase. Din ele atârnau piele şi carne; din tavan –  panglici întregi de piele şi carne. Viaţă fragedă, lucioasă, viaţă aproape moartă. Din stele în carne. Se opri. Îşi înregistră gâfâitul. Angoase repetabile/ minute irepetabile. O lumină ca de ceară se prelingea pe pereţii slinoşi. Slinoşi, solzoşi, cu plăci de faianţă precum solzi de peşte. Acel peşte închis în peşte. Un Iona al peştilor.

Din urechea dreaptă,  şuviţe de fum. Aproape simultan, din cea stângă. Femeia-lampă. Desferecată, fermecată. Din trupul inform al fumului se năşteau doi indivizi. Două duhuri ale spaţiilor înguste. Doi djinn-i contemporani în hainele încăperii, situaţiei, disperării. Priveau ameninţător, căutau prilej de a-i ataca neputinţa. Ca atunci… atunci când luă în loc de neuleptil pastile de tuse pentru că Tamara îi spuse că e totuna.

 

Patricia Iulia Iancu

1.        INT. UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ. DUPĂ-AMIAZĂ

Holul facultăţii, lumină obscură, un perete din cărămidă de sticlă, celălalt din faianţă obişnuită. ARINA (23) iese liniştită din biblioteca facultăţii, încă se gândeşte la informaţiile citite. Este singură, se îndreaptă către ieşire. Are părul prins într-un coc lăsat, ce-i alunecă peste rochia de vară, vintage. Din senin apar doi străini venind din faţă, cu aer sobru, glugile încercau să ascundă privirile violente. Arina trece printre ei, este singura opţiune.

STRĂIN “A”

(şopteşte în direcţia ei)

Îl ştii pe Adrian Sociu?

Arina grăbeşte pasul , ignoră întrebarea. Trece de ei. Cei doi se întorc şi merg în urma ei.

STRĂIN “B”

(voce gravă)

Răspunde la întrebare. Sau vrei să forţăm nota?

Arina respiră greu şi transpiră uşor. Străin “B” o apucă uşor de mână, oprind-o din mers.

ARINA

Predă Sinteza Proiectării de Arhitectură. Acum vreau să plec.

STRĂIN “A”

Nu pleci până nu ne conduci la el.

O forţează pe Arina să meargă spre profesor.

ARINA

Dar ce vină am eu? De ce îl căutaţi?

Tremură şi este din ce în ce mai crispată. Se îndreaptă către biroul profesorului.

STRĂIN “B”

Este vinovat pentru moartea studentei Magda, de care ştim toţi.

Se opresc în faţa biroului. Lovesc uşa puternic şi intră peste profesor. Străin “B” o ţine pe Arina de ceafă.

 

Oana Romanescu

Alarma telefonului țârâi strident. Se trezi cu un gust de sare pe limbă. Același vis care nu îi dădea pace. Bărbatul ăsta care o vizita noapte de noapte, care se multiplica la nesfârșit în universul acela nocturn, o urmărea din toate părțile, o privea de fiecare dată la fel de mut. Ce-i drept, nici nu ar prea fi avut ce să-i spună, cum și ea se cam codea să îl întrebe ceva. Oare din ce lume cobora în somnul ei? Cu ce somnifere l-ar fi putut ucide? Ceva nu miroase-a bine aici. Ce căcat, iar îmi joacă subconștientul ăsta de doi bani feste? De pe unde l-am mai adunat și pe ăsta? Ce vrea de la mine? Un strop de sudoare își făcu loc prin ogașul fin al unui rid de pe frunte – din încruntare, din încrîncenare, din nedumerire – și alunecă sinuos și insinuant în minunatul crov dintre sâni, desenând stângaci o pată mică si umedă pe cămașa de noapte a Anei.

Dădea mereu peste el, ba pe câte un hol întuncat de spital, ba într-un parc pustiu, ba prin vreo sală de lectură; răsărea așa, ca de nicăieri, de pe după vreun raft cu literatură sud-americană sau de după vreo ușa întredeschisă, cu privirea mereu ascunsă pe jumătate de o gluga trasă pe cap. Cel mai mult o necăjea nu că nu-i putea zări chipul – după trăsăturile pe care jumătatea de chip lăsat la vedere le trăda părea totuși un bărbat frumos – ci că nu îi putea auzi vocea. Se chinuia să îi vorbească, dar cuvintele i se împiedicau mereu în limbă, ca un ghem de vorbe descusute. La trezire, își amintea mereu deslușit citatul imprimat cu grafitti pe unul dintre zidurile pe lângă care trecea – nelipsite și ele din peisajul fiecărei nopți de câteva săptămâni încoace – ”Adevăratul motiv al temerilor mele – nu există ceva mai cumplit de spus şi nici de auzit – este că nu te voi putea poseda niciodată.” Culmea, la ea nici că se spunea, nici că se auzea.

Dădu drumul la duș. Stătea la 4 și apa venea mereu rece dimineața. O lăsa să curgă puțin până făcea cafeaua și mai învârtea câte ceva prin casă. Porni radioul și privirea ei o întâlni pe cea din oglindă. ”Nu te voi putea poseda niciodata.” Știa că asta îi scrisese Kafka neînduplecatei Felice Bauer. Dar cum putea lega totul de visul ei? Ce însemnatate gravă ascundeau în ele cuvintele astea? Cine era el? Poate vreun satir rătăcit prin visul ei, cu poftele clocotindu-i în vintre, pândind, așteptând să o prindă undeva, într-un ungher intunecat.

Apa se încălzise. Simți miros de ebonită arsă. Iar a dat cafeaua în foc! Din nou o noapte fără somn.

 

Radu Sorop

– Mi-ai promis că nu mă mai suni. Adică, mă rog, pentru ceva important, oricând, dar…
– Da, eram în oraş pentru câteva zile şi mă gândeam că bem ceva.
– Măi, nu mai pot. Adică, sincer. Nu putem să ne vedem toată ziua.
– Nu era ideea să fim prieteni? Să rămânem prieteni, în fine.
– Da, dar…[pauză]
– Am fost la ski.
– Da, mi-a zis frate-meu. Numai tâmpenii ai făcut şi acolo.
[în acelaşi timp]
– M-am îmbătat.
– Te-ai îmbătat…[pauză] Păi normal, ce să faci?
– Mă,…[tărăgănat]
– Hai, în fine, unde vrei să ne vedem?
– Pai nu ştiu, zi tu.
– Pai nu ştiu, zi şi tu o dată, zi şi tu o dată unde vrei să mergem.
– Mergem unde vrei tu.
– Unde vreau eu. [se enervează puţin] Hai, vino şi ia-mă într-o oră, aşa.
[în acelaşi timp]
– Bine, pa.
– Bine, pa.
Închid telefonul. Ea continuă să se pieptăne în oglindă. El, din pat, pe lângă marginea revistei, `Vrei să vorbesc eu cu el? Mi s-a părut că ne înţelegem ok.` `Nu,` spune ea, `ies cu el o ora şi se calmează. Tu mai faci duş?` `Nu cred,` îi răspunde el, `n-am chef de nimic,` şi se întoarce la revistă. `Nici eu,` zice ea uşor. Lasă pieptenul jos.

 

Ariadna

Studenta Eliza B., in anul III la Psihologie e prima din an, 10 pe linie și un dosar imaculat. Voluntariatul și organizarea acțiunilor de caritate pentru copiii defavorizați sunt motoarele vieții ei. Nu are un iubit şi nici nu pare interesată de acest aspect. Nu pare să aibă nici viață socială, deși e un orator excepțional. În seara aceasta am cunoscut ambele constiințe ce sălășluiesc în interiorul acestei ființe plăpânde. În seara aceasta am fost martor la o dedublare.

Am rămas până târziu la biblioteca  de la etajul 7 și la plecare apăs S în loc de P în lift. Nu am mai fost niciodata la subsolul facultății și când s-au deschis ușile o voce disperată cerea sa fie lăsată în pace undeva după colț. M-am apropiat încet de originea sunetului și am văzut-o încolțită de doi bărbați desprinși din filmele de acțiune americane. Așteptam momentul în care mi se debloca mintea și puteam să fac ceva. Eliza îi ruga să o lase să plece pentru că sigur au confundat-o. Cei doi spuneau că au făcut ce li s-a ordonat si asteptau urmatoarele ordine de la Vera. Atunci Eliza și-a îndreptat spatele, și-a dres vocea plânsă, s-a apropiat încrezătoare de ei și le-a spus pe un ton grav:

– De ce nu ați cerut direct să vorbiți cu mine în loc să o speriați inutil pe plângăcioasa de Eliza? Misiunea de săptămana aceasta a fost un succes deși pe viitor trebuie să fiți mai discreți. Toată țara știe că au fost  doi bărbați care au tras de la distanță mică. Următorul vreau să-l executați la el în pat, în timp ce doarme, atât de încet încât femeia care va dormi lângă el să-l găsească rece abia dimineața. E un test care va arăta daca puteți respecta ordinele.Daca nu vă iese întocmai veți fi eliminați! Am terminat! Puteți pleca!

Eu am rămas în același loc, pitit, până dimineața. Acum o cunosc pe Vera B. și îmi doresc să nu fii apăsat S în loc de P!

 

Marina

era inutil să zic ceva. cum deschideam buzele, ca să le arăt că sunt om, cum se apropiau cu injecţia de mine de care-mi era frică pentru că mă făcea să dorm mult şi bine. deci făceam compromisul şi nu-mi mişcam buzele. mîncam tot. şi eram cuminte. exact aşa mi-am cîştigat dreptul de a merge, de a citi şi mai mult decît atît aveam voie să ies în curtea din spate unde erau vreo cinci bănci, doi tei şi cateva măsuţe unde puteam scrie sau citi.
eram fericită în mare pentru că am făcut compromisul de a fi fericită. un loc ca ăla m-a desprins de realitatea în care trăisem eu. aproape că uitasem de zilele stresante de la serviciu, de nopţile pierdute prin cluburi, de cafelele cu fetele, de ai mei … asta pînă într-o zi cînd mi se făcut dor de tot. pînă şi de o ceartă cu o colegă sau cu iubitul meu. ştiam un remediu să scap de dor, aşa că l-am pus în practică şi-am început să scriu în fiecare dimineaţă tot ceea ce făcusem eu pînă să ajung acolo. ciudat e că mereu mă blocam la -cum am ajuns acolo?-.am ascuns biletele sub saltea pentru a nu le citi nimeni în afară de mine.

– dimineaţa bună! azi am eu grijă de tine. asistenta care avea grijă de tine are o problemă, cică i-a murit socru’ şi trei zile are concediu. eu sunt medic aici, dar în lipsă de personal m-am oferit să am grijă de tine şi aşa n-am ce face acasa, n-am nimic decît locul ăsta de nebuni, adică job-ul de medic şi atît. de cinci ani îţi dai seama, abia 5 ani au trecut şi simt că o iau iar razna ca voi toţi ! ahh, dar tu eşti fata aia, Mell, care nu vorbeşte şi eu îmi bat gura degeaba pe aici. hai, hai…ia şi mănîncă.

ieşi şi trînti uşa şi imediat după asta căzu o bucată din tavan. datorită zgomotului se întoarse. chemă femeile de serviciu pentru a strînge tavanul de pe podea. iar pe mine m-a dus afară. am avut timp sa-mi iau iar repede gîndurile de sub saltea, însă nu le-am apucat prea bine şi le-am scapat pe scarile ce dădeau afară. le-am strîns cu greu pentru că bătea vîntul şi-mi furase amintirile. doctorul de cinci ani m-a ajutat să le strîng, dar o dată cu ajutorul dat mi le-a şi furat.
– dă-mi-le ! mă plictisesc în cabinetul meu atunci cînd nu avem internări. vreau să le citesc.

Sursa foto: Cătălin Georgescu. Pentru a descoperi şi alte poze la fel de incitante, vă invităm să vizitaţi site-ul oficial al artistului.