No, ce-mi văd ochii, Tache? […] poze cu şorici şi jumări pe Facebook […]  primarul și, colac peste pupăză, tocmai tată-su Gheorghiței […] cert era că cineva se jucase de-a Dumnezeu […] Grig parcă îl chema […]

 

Andreea Tan

– No, ce-ai făcut azi, Tache, de eşti aşa obosât şi scump la vorbă?
– No, ce sî fac? Mai nimnica. Da’ m-am certat o ţâră cu baba dimineaţî şî mi-s sâtul dî vorbî.
– No, atuncea şezi binişor ici-şa, şi nu vorbi, numa’ şezi.
– No, ghine, no!
– No, iote-l şi p-al lu’ Zosima cum vine ţanţoş. De când eram copchii, tot ţanţoş o fost.
– No ce faceţi ici-şa, creştinilor? Bună-i pipa?
– No, ce sî facem, Ioane, au doară nu facem altceva decât om făcut ieri. Da’ ce-i aia, păcatele mele? Mă, să vezi că ăsta şi-o luat pipă, mă, să tragă şi el cu noi.
– No ghine, no, da’păi n-oţ avea voi molopol pe trasu’ din pipă-n satul ăsta. Iaca stau şi eu binişor ici-şa.
– No, ce-mi văd ochii, Tache? Ce-or face copchiii ăştia-n satu’ nostru? Iote-i cum vin acuşica la noi. No, să-mi dau pălmi că-s fete amandouă.
– No, ce fete visezi, mă, au eşti chior? Da’ tu nu vezi că-s cu cracii slabi cât mâna mea şi tunşi cum m-o tuns pe mine taica după ce-am venit cu păduchi de la gârlă?
– Bun ziua dumnivoastra. We would like to take a picture of you guys if you don’t mind?!
– …
– Don’t bother, I don’t think they understand a word you’re saying. Just take the bloody picture and let’s get out of here. I want a cold beer for a change! Look, they’re posing for you for God’s sake! Hurry up!
– Mulsumes, thank you! Take care now, bye!
– No, să vezi tu că astea erau fete!

 

Cristina Poşircaru

I-a numerotat pe cei trei bărbaţi din poza veche, îngălbenită de timp, cu 1, 2, şi 3 de parcă ar fi inventariat exemplare dintr-un insectar. Avea să afle cine a fost bunicul lui adevărat şi, de aici mai departe, îşi va reconstitui întreg arborele genealogic. Privea poza fără niciun sentiment. Până la urmă, se gândea, bărbatul din fotografie, bunicul lui, îi era, într-adevăr, la fel de indiferent ca un exemplar dintr-un insectar. Ca şi părinţii lui naturali, tatăl şi mama pe care nu îi cunoscuse în persoană niciodată. De ce îl privea aşa acum bunicul său din fotografie? Cu ochi pătrunzători, care păreau să sondeze în interiorul sufletului lui. Ştia că bunicul lui nu avusese nicio vină. Poate nici nu mai trăia atunci când părinţii naturali l-au dat. Sau poate, cine ştie din ce motiv, tocmai el îi convinsese să dea nou-născutul spre adopţie. Cert era că cineva se jucase de-a Dumnezeu cu viaţa lui şi decisese să devină un copil adoptat, să trăiască ani de zile lângă nişte oameni cu care nu împărţea acelaşi ADN, dar care îl doreau cu siguranţă mai mult decât l-au vrut rudele sale adevărate.

Cine îl urâse încă de dinainte ca el să apuce să facă vreun păcat? Cine îl trimisese la orfelinatul acela în care îşi petrecuse câteva luni de zile pe care nu şi le amintea, dar care îi marcaseră totuşi întreaga viaţă? Avea să afle asta. Avea să afle tot.”

 

Ferdydurke

Da, se vedea cu ochiul liber, împărţiseră multe la viaţa lor: poze cu şorici şi jumări pe Facebook, pârţuri pe twitter (pentru campania aia promoţională la izmene cu leduri), o mănuşă pentru realitate virtuală “Real Life” (când o făcuseră poştă pe una Tanika sau Ţonica în Second Life), ce vremuri..

Şi-acum ce naiba mai aveau de împărţit? Proteze dentare vechi pentru atelierele de reciclare creativă, un ochi de sticlă cu vedere 360°, uşor uzat, dar Zeiss, pe Okazii şi multe picioare de lemn în fundul oricui plătea bine.

 

Mădălina Aldea

N-a durat mult călătoria. Nu-l văzusem niciodată așa, era emoționat. Aveam planul bine făcut
« Marițo te luăm cu noi, dar tre’ să ai grijă de Gheorghița, să nu țipe, să nu ne dea de gol » « Mă Petrică, zici că mă cunoști de ieri de azi, nu le rezolvă Marița a ta pe toate ? Las pe mine.»

Urma să o luăm prin surprindere când bătrânii se duceau la culcare. Dansul se ținea în centrul satului Fundul Părului, chiar lângă curtea lui Bațoiu, primarul și colac peste pupăză tocmai tată-su Gheorghiței.

După ora 9 bătrânii satului se duceau la culcare și noi fetele mai aveam voie jumătate de oră să stăm, poate totuși ne făceam cu un bărbat bun, dar dup-aia mamele și mătușile veneau să ne cheme în casă, să nu radă lumea. Eu trebuia să o chem pe Gheorghița în vale, unde bărbații așteptau cu căruța pregătită. Așa a și fost. Tot timpul dansului Bațoiu și alți doi de la primărie, stătuseră pe scaun, rezemați de gard, cu pipele lor pregătite și privind flăcăii și fetele satului Fundul Părului.. Ea, fată cuminte cum era, nu vroia să vina, după ce m-am tot rugat, s-a învoit pentru 10 minute, că dup-aia știa ce pățea dacă nu era la timp acasă, doar era fata primarului. Când am ajuns în vale și a văzut căruța și mai ales l-a văzut pe Ion zâmbind, zici că a apucat-o zbâțul și și-a ridicat fustele și a luat-o la fugă înspre deal țipând de mama focului.

Radu

– După cum v-am spus, este o fotografie de familie. Cel din dreapta este străbunicul, cu cei doi fraţi mai mari.
– Povestiţi-mi despre ceea ce reprezintă pentru dumneavoastră. Istoria familiei în imagini este o parte esenţială a tabloului de relaţii sociale.
– Din câte ştiu de la cei bătrâni, străbunicul era pădurar. Iar această fotografie este făcută imediat după ce au construit baraca din deal. Cea în care mă jucam ore întregi în copilărie. Erau oameni înstăriţi. Privind înspre trecut, îmi pare că vor să ştim de unde am plecat…nu vi se pare? Îmi inspiră nostalgie, o oarecare demonstrativitate, dar şi originalitate. Acel “ca la începuturi”…
– Ca şi cum ar dori ca acest moment să fie un punct de plecare pentru generaţiile viitoare, vreţi să spuneţi.
– Aşa ceva. Mi se pare că cel din stânga – Grig parcă îl chema – deţine într-un fel o poziţie superioară, o prestanţă… se prezintă altfel… Străbunicul e luat pe nepregătite, uşor pripit, mâinile sale n-au stare… viaţa satului în suc propriu! Îmi amintesc că îmi spunea bunica că pipa şi-a pus-o în colţul gurii cu un aer nostim, uşor copilăresc. Au râs mult timp pe urma acestui episod.
– Îmi pare o secvenţă foarte vie. N-am să insist azi pentru că timpul nostru s-a sfârşit. Pentru data viitoare, aş dori să compuneţi o povestire despre cum vedeţi viaţa ascendenţilor dumneavoastră, de atunci, din acele vremuri. Chiar intrând în acel moment, în baracă, cât mai acolo. Bineînţeles, cu sprijinul fotografiei.