Toată lumea ştie ce zicea Nelson Mandela despre ură şi otravă. Dacă nu ştiţi, google it 🙂 Dar ce faci, totuşi, cu personajele toxice din viaţa ta? Cum le exorcizezi? Ai putea să recurgi la nişte tămâie, la nişte păpuşi voodoo sau să-ţi sufli ura într-un balon cu heliu. Dacă toate astea nu merg, mai ai o singură soluţie: să scrii. Ceea ce am şi facut noi pe Scrieri blitz. Şi ceea ce vă dorim şi vouă.

Ferdydurke

Să zicem că te cheamă Gelu, lucrezi la bancă şi, normal, te dai cu gel.

În fiecare dimineaţă îţi îmbraci costumul scrobit, calci apăsat pe aleea din faţa blocului în pantofii tăi de lac: “scârţ-scârţ, scârţ-scârţ”.

Şi să mai zicem că, de la o vreme, în fiecare dimineaţă vine o pasăre cântătoare şi, aşa, între două triluri scurte, se găinăţează pe umărul tău.

Luni – un găinaţ
Marţi – un găinaţ
Miercuri – un găinaţ
Joi – un găinaţ
Vineri..guess what? Un mic găinaţ.

Se pune întrebarea: ce te faci? Ca orice om al cifrelor, probabil că te-apuci să întocmeşti un raport. În care notezi cât mai precis ora, minutul, secunda aterizării găinaţului, dimensiunea pagubelor fizice şi emoţionale, slaba eficienţă a gelului în asemenea situaţii..

Dar ce faci, însă, când eşti un om al literelor? Faci o supă “Alfabet”? Hm..

Ciripitoarea e vecina mea de la etajul de jos. Seamănă cu Woody. Allen. Se unge cu gel. Şi apoi cu antigel. Si chiar şi pe bărbaxu-l cheamă Gelu…Vă spun, e o situaţie greu de descris. Chiar şi în cuvinte.

 

Scaietina

Motto: Satisfacţie – nimeni n-a reuşit vreodată să mă enerveze mai bine decât o fac eu însămi.

De când am fost întrebată care e cel mai toxic personaj din viaţa mea mi s-a declanşat un storming pe lângă brain de ai fi putut să crezi că am o multinaţională găzduită temporar sub calotă.
Şi dă-i şi luptă şi fă clasificări, pronosticuri, scheme, două zile de mindmap-uri, mindnap-uri, până când bang! iluminarea!

Într-o fracţiune de secundă, totul a devenit deosebit de clar!

Şi-atunci, am deschis uşa băii izbind-o de perete şi i-am spus pentru prima oară în viaţă, totul aşa, de la obraz:
– Ascultă, măi, nepieptănato, graso, dezlânato, umflato, celulitico, acro, nesuferito, paranoico, mahalagioaico, s-a terminat! Ieşi imediat afară din casa mea! Nu îţi permit să mai rămîi nici măcar o secundă! Afară!
Mă privea nedumerită. Frica ei se lăsase grea între noi ca un uger de vacă nemuls.
Nu simţeam milă, ochii ei privindu-mă uşor încrucişaţi nu-mi stărneau compasiune.
Ducă-se învărtindu-se unde a înţărcat bălaia! Acum, odată pentru totdeauna!
– Cum, de ce? Nu ştii de ce? răspund întrebării care pluteşte ca o bulă de săpun între noi…

[Continuarea aici]

 

Radu Sorop

M-a luat la ochi pentru că stăteam cu scaunul rezemat de perete. Nu o făceam în răspăr, nu era dispreţ. Pur şi simplu, aşa îmi plăcea să stau. M-a dat afară de două, trei ori, până am decis să las în plata Domnului orele de filosofie ale doamnei Ridgan.

M-am prezentat, bineînţeles, la penultima întâlnire semestrială, când am fost înştiinţat că dacă vreau să evit o altfel foarte probabilă corigenţă, trebuia să-i învăt pe Malebranche, Spinoza şi Leibniz pentru data viitoare, dar şi să prezint un eseu – media se încheia cu minimum două note – despre ce aş fi făcut cu inelul lui Giges, care te făcea miraculos invizibil.

Am exclus sinceritatea ca prea imundă pentru gusturile doamnei profesor Ridgan şi am scris, într-un puseu leneş-disperat, cu o seară înainte, o mică naraţiune despre un tată care absentează în seara de Ajun – fie are o datorie de serviciu, fie o amantă –, iar mama îl consolează pe puşti spunându-i că părintele e chiar Moşul, colindând să împartă cadouri cu inelul magic pe deget. Poate că premiza e de tot râsul, dar tonul era reţinut.

În situaţia mea mai era o colegă eminentă, care prin cine ştie ce hazard olimpic ajunsese aici. După cumintea (şi incompleta tehnic) ei relatare a dezactivării focoaselor nucleare de pe glob, mi-a venit rândul. Am turuit dezlânat cele câteva fraze învăţate pe dinafară din manual, ferindu-mă să înfloresc inutil. Doamna Ridgan a dispus plictisită să auzim şi eseul. La teorie eram, inevitabil, sub-mediocru.

Am început să citesc. Primele frânturi de dialog au stârnit rumoare, râsete incredule. O veselie contagioasă venea în întâmpinarea ruşinii. Am citit mai departe, iar chichotelile s-au mai rărit. Mi s-a părut că am avut vocea clară, am citit cu ritm şi intonaţie. Doamna Ridgan m-a lăsat să termin. O colegă a ieşit să-şi pudreze nasul. Altcineva m-a întrebat de unde luasem chestia asta sau cine o scrisese. De la catedră s-a pufnit dispreţuitor şi s-a zis “Eh, uite că dacă vreţi, puteţi să scoateţi şi ceva bun,” şi mi s-a pus, aveam să aflu ulterior, un zece.

Semestrul următor, ne-a luat altcineva. O mai vedeam pe doamna Ridgan pe culoare, dar nu ajungeam faţă în faţă. Odată, era să ne întâlnim pe stradă, dar, după ce mi se păruse că m-a vazut, a traversat pe trotuarul celălalt. La un moment dat, s-a întâmplat şi ne-am ciocnit: i-am adresat un “Sărut-mâna” nici excesiv de galant, nici prea indiferent, dar a întors capul şi s-a uitat în altă parte. Atunci m-am hotărât să scriu.

 

Ariadna

Azi l-am văzut prima dată de când ne-am despărţit. Au trecut deja 10 ani de atunci şi nu m-am gândit niciodata ce reacţii poate declanşa în mine o revedere. Am trecut pe lânga el de parcă era un străin, insipid, incolor, inodor, o umbră, o amintire, o parte de trecut. Am simţit cum ar fi să nu mai existe oxigen şi gravitaţie în timp ce eşti străpuns de cel mai zimţat cuţit direct in inimă, la propriu. Nu înteleg, încă, ce a mai rămas în sufletul meu dacă am simţit asta. Poate nu m-am dezintoxicat cum trebuie de prezenţa lui în mine. Poate nici nu am vrut asta. Poate va rămane cel mai puţin explicabil aspect al vieţii mele.

Mă gândesc uneori la el, cu drag şi dor, pe urmă îl urăsc iar şi înţeleg de ce nu e acum lângă mine. Îmi amintesc ce legătură bolnavă ne-a legat, ce pasiune, ce nebunie. Omul acesta mi-a schimbat personalitatea, caracterul, capacitatea de a mai iubi altfel decât raţional, de a mai simţi primăvara până în măduva oaselor şi de a mai percepe o simplă mângâiere ca pe ceva divin.

Am pierdut odata cu el darul de a mai simţi ceva, orice.
Am fost atunci cea mai fericită până mi-a strivit sufletul şi el a fost marea mea iubire, singura, aleasă prost!