Casa era aproape de Picadilly Square și se îndrăgostise de la început de stilul arhitectural aparte. O invită la o plimbare până pe strada pe care se afla locuința lui și ea acceptă cu plăcere. Nu cunoștea pe nimeni la Londra, iar acest străin care îi amintea încă de vărul ei era extrem de amabil și de plăcut la conversație.

 

Patricia Iulia Iancu

Nu mă aşteptam să-i revăd. Atât de curând. Este ora prânzului şi aerul este proaspăt şi vinovat pe Piccadilly Circus. Howard se grăbeşte către un taxi. Pun pariu că în sacoşa de Beaumont & Fletcher stau împăturiţi doi metri de mătase imprimată pentru nevastă-sa. Atât de mult îşi dorea să îmbrace pernele decorative din hol.

Cât despre Hellen; ce coincidenţă să dea peste Thomas chiar după ce s-au văzut în sala piesei de teatru, aseară. Pe cei trei i-am zărit ieri, în acelaşi loc: Criterion Theatre. Hellen şi Howard se cunoşteau vag, se salutau când se vedeau şi cam atât. Amândoi erau neînsoţiţi şi stăteau la opt scaune distanţă, la etajul doi al teatrului. Thomas a urmărit piesa alături de soţia lui, în primele rânduri din faţa scenei. Au schimbat câteva replici cu Hellen la sfârşitul piesei.

Piesa de teatru aparţine unui regizor portughez şi a declanşat mult freamăt în public. Poate că londonezii nu sunt pregătiţi încă pentru trupuri negre, pentru gesturi lascive, desfrâu şi limbaj ce ascunde voluptăţi animalice. După terminarea piesei, un prieten comun cu Hellen si Howard i-a invitat pe cei doi în Chinawhite Club, pentru o petrecere în cerc restrâns, alături de regizor, un grup de portughezi şi amatori de teatru din capitală. Au acceptat. Thomas s-a îndreptat către casă alături de soţie.

În club piesa de teatru avea continuitate. Femeile portugheze îşi dansau carnea fierbinte printre tunurile de şampanie, bărbaţii cu trupuri de smoală erau în bustul gol;  îşi conduceau perfect partenerele de dans. Muzica devenise un strigăt erotic care se materializa în transpiraţie, pahare pline şi reci, corpuri în derivă şi măşti antropomorfe. Howard s-a pierdut în mulţime. De Hellen s-a apropiat un portughez carismatic, strângând-o de şolduri şi întrebând-o într-o engleză pocită dacă îi acordă dansul. Ea a zâmbit şi a înţeles că noaptea aia avea sa fie un festival.

Eu îmi aprind pipa şi trec pe lângă ei fără să fiu simţit. Urmează să-mi citesc ziarul.

 

Andreea Tan

Știți ce mă intrigă la oameni? Că vara visează la frig și zăpadă și iarna vor soare și căldură. La fel și cu mine. Când alerg printre ei și le deranjez părul sau le ridic fustele, se supără și se apără cu tot felul de glugi și fulare. Câteodată ma distrez uitându-mă la ei ca la un tablou în două acte: înainte și după.

Luați, de exemplu, tabloul acesta liniștit din centrul Londrei. Dl. Sarrington întreabă un taximetrist dacă are o hartă, pentru că n-a mai fost de mult în Londra și nu mai recunoaște clădirile, nu se mai poate orienta, dar știe sigur că Harrods era în undeva în apropiere. Dna. Sarrington însă, a uitat că se îndreptau către Harrods să cumpere un cadou pentru nunta nepoatei lor. Îl ascultă încântată pe dl. Wall cum îi povestește ultima productie din West End, la care a avut bilete cu o seară înainte.

Aș putea să aștept până când harta taximetristului este în mâinile dlui. Sarrington, apoi să i-o smulg din mâini și să o lipesc de o cabină de telefon. Mă întreb dacă vreunul din ei ar fugi după ea, sau dl. Sarrington s-ar oferi să îi dea taximetristului contravaloarea ei și să o declare pierdută. Dnei. Sarrington aș putea să îi deranjez coafura, iar dlui. Wall aș putea să îi suflu pălăria și să mă amuz privindu-l cum o aleargă până în Trafalgar Square.

Da, cu siguranță asta am să fac! Tabloul acesta e prea liniștit pentru gustul meu!

 

Cristina Poşircaru

La început, a crezut că era Andrei, vărul ei care se mutase la Londra în urmă cu douăzeci de ani și pe care nu îl mai văzuse de tot atâta timp. Privirea ei îl cerceta cu o curiozitate copilărească. Purta joben și o pelerină cu care nu și l-ar fi imaginat niciodată îmbrăcat în zilele când erau mici și se jucau împreună în vacanțele de vară în grădina casei bunicilor. Și lui i se părea cunoscută, de aceea i-a răspuns politicos la salut. Și-au dat seama curând că nu se cunoșteau de fapt. Au râs rușinați de greșeala lor, dar au continuat conversația.

El nu era într-adevăr din Londra. Se mutase în urmă cu câțiva ani pentru a rezolva problema succesiunii unei case lăsate moștenire de una dintre mătuși. Întreaga birocrație durase atât de mult încât a ajuns să se căsătorească și să se stabilească aici.

Casa era aproape de Picadilly Square și se îndrăgostise de la început de stilul arhitectural aparte. O invită la o plimbare până pe strada pe care se afla locuința lui și ea acceptă cu plăcere. Nu cunoștea pe nimeni la Londra, iar acest străin care îi amintea încă de vărul ei era extrem de amabil și de plăcut la conversație. În fața lor, un bătrânel elegant cerea indicații unui șofer…

 

Radu

În Londra oamenii sunt aceeaşi din oricare ieri spre oricare azi. Cele mai tulburi resentimente se aşază cu mult tact pe degetele nobile. Niciun cuvânt în plus, nicio emoţie neglijentă. Liniile feţelor marchează perfect tot ceea ce poate fi spus.  Manierele drepte  coboară de pe calotele pălăriilor înalte şi ţin pasul cu oraşul funest. Aici tradiţiile mor,  renasc şi primează; te însoţesc precum mirosul de stârv ce odată simţit, nu te mai părăseşte. Sângele păstrează acelaşi circuit ştiut parcă de veacuri. Culoarea oraşului nu imită culoarea oamenilor. Culoarea monarhiei este cult şi cultul, prin sacru şi solemn, e putere.

De la Notting Hill la Greenwich, Londra înghite oricâte civilizaţii ar îndrăzni să o străbată. Le prinde în jocul ei şi parvine. Nu are pretenţia de a le ţine minte;  memoria ei străluceşte prin învoiala dintre bulevarde şi parcuri, prin lucirea pietrei,  creştetele victoriene ale caselor şi încăpăţânarea apusurilor îmbibate în arome. Londra se demască doar copiilor ei preferaţi.

 

Marina S.

Viața înseamnă mult mai mult. Știi?! Niciodată… n-am… cum să zic?!

-Cum vrei.

-El este. Dar l-am pierdut. Și de atunci îl iubesc mai mult.

-Nu-l iubeai până atunci?

-Acum… E altfel.

-Cum?

-Ca pisicile negre care nu se văd pe întuneric. Cam așa e.

 

Afifika 

Lorena îsi decupla dispozitivul de comunicare la distanţă. Nu îi plăceau discuțiile virtuale, așa că îşi crease scena cu decoruri englezești, clădirea în construcție punând-o intenționat, în caz că nu reușea să iasă convinsă dintr-o conversație incomodă.

Micile detalii din fundal erau direct legate de subconștient, acționând automat în situațiile în care subiectul nu realiza cat de important e să întreprindă o anumita acţiune.

În cazul ei era frica faţă de Thomas. Îsi întinse coloana pe canapeaua din plasmă roz cu sclipiri albăstrui, sorbi din băutura cu gust de căpșuni şi ciocolată şi deschise o înregistrare veche, de prin anul 2014; nu se sătura de privit momentul in care « extratereștrii » sau « îngerii » veniseră pe pământ.

 

Foto: Lucian Zamfir

„Fotografiez nu ceea ce văd, dar ceea ce simt văzând. Camera foto îmi este un bun prieten ce mă ajută să „îngheț” momentul.”

Descoperiţi mai multe poze interesante pe site-ul personal al artistului: www.lucianzamfir.com