Intrarea în club se face pe o scară metalică care coboară ca într-o hrubă în pământ. Faci colţul la dreapta şi treci pe lângă uşi cu nume de formaţii – Vorubnma, Locireten, Coclis –, pe care nimeni nu le-a fondat vreodată, dar ale caror modulaţii vreun client le-a intuit cândva.
El: Salut! Toată noaptea m-am uitat la tine de la capătul celălalt al barului. Mai e puţin şi ne dau afară, aşa că mi-am făcut curaj să vorbesc cu tine. Nu te deranjează, nu?
Ea: Sorry, I don’t speak Romanian! And anyway, the music is so loud in this place! I can’t hear what people are saying!
El: Da, şi eu l-am văzut pe-ăla sărind! Cât de tare a fost! Oricum, îmi place de tine, că nu eşti fiţoasă. Dacă ştiam ce sociabilă eşti, veneam acum câteva ore să vorbim. Hai că merg să-ţi iau o bere, că văd că nu mai ai. Trebuie să îi arăt barmanului prin semne, la ce hărmălaie e aici!
Ea: No, you don’t understand! I DON’T SPEAK ROMANIAN! I DON’T KNOW WHAT YOU ARE SAYING!!!
El: Da’ ştiu că te-a impresionat tipul, că numa’ despre el vorbeşti. L-am văzut şi eu sărind. Face asta în fiecare sâmbătă. Poate de-asta nu mă mai impresionează chiar aşa. Hai că mă duc după bere.
Ea: Whatever!
Barmanul: Bravo frate! Cum ai reuşit să intri în vorbă cu americanca? Am încercat toţi, da’ e fiţoasă rău. Ne-a dat cu flit la toţi.
El: …?
Ea: Thanks for the beer. I’m Kimberly.
El: Tu n-ai înţeles nimic din ce-am zis, nu?
Ea: Sorry, I told you: I don’t speak Romanian.
El: Do you speak kiss?
De când cu accidentul, visa în bulinuţe colorate, mai mult roşii, mov, lila, purpuriu şi albastru. Înainte nici nu ştia că existau atât de multe nuanţe. La început, i s-a părut amuzant. Apoi a început să o viseze pe ea, o tipă necunoscută care îl săruta printre bulinele colorate, picături de ploaie ce reflectă o parte dintr-un curcubeu. Din cauza perdelei de culori care îi acapara visul, ca un văl pe partea interioară a pleoapelor, nu îi putea vedea faţa, nu îi putea recunoaşte trăsăturile. Era oarecum convins că nu o cunoştea în viaţa reală, dar atunci de ce îi juca subconştientul asemenea feste şi o transforma în personajul principal al viselor lui din aproape fiecare noapte?
Psihologul şi terapeutul cu care se recupera după accident i-au spus acelaşi lucru: „nu este nimic de luat în seamă, o să treacă de la sine…gândeşte-te la altceva…” Dar el nu dorea să “treacă de la sine” şi nici nu se putea gândi la altceva.
Ferdydurke
Al nouălea cer.. Deci, aşa, al nouălea cer are gust de shaorma. Şi miroase puternic a usturoi.
Patricia Iulia Iancu
Dintre entitatea A şi entitatea B, le aleg pe ambele. Sunt două căi distincte către acelaşi sens. Dintre sensul înalt şi sensul fără sens, ajung la mediocru. Metastază apoi iar înălţare. Sfârşesc în lumini caleidoscopice şi mă trezesc în răsărit. Umplu timpul cu un sărut apoi mă aşez la masa ta şi încep să mănânc din peşte. Tăcere veşnică iar aceleaşi perdele încă mai curg în detalii veneţiene. În ochii noştri se desfăşoară inventarele şi nici unul nu iartă iar tu habar nu ai cât m-a plictisit un alt sărut.
Buze-petale cu dublă funcţie. 1.Preschimbă fiori de-abia bănuiţi în zori de călduri nemărginite 2. Preschimbă impulsuri temperamentale în acte consumate (tradiţional, în 3, în 4, în n’şpe) şi în adieri împăcate o vreme.
Cum aşa? Cum buzele se închină perechi – perechi, cum cască cratere umede şi apoi se înşfacă în ritm canibalic de parcă sfârtecarea lor ar învolbura lumile. Atunci ele închid ochi şi minţi într-un joc de domino în care piesa ce rămâne în picioare e cea a imaginaţiei. Nimic mai mult şi de la capăt.
La ce bun? La scris poezii şi cercetări pseudoştiinţifice. Despre buze, dragoste şi legătura dintre forma buzelor şi cine-ştie-ce-însuşire-esenţială.
Ce ştim despre ele? Au viaţă scurtă, cât o aşteptare destăinuită. Sau, mai exact, timpul preţios e scurt. În afara actului imperial-imperios-amoros îşi pierd vremea cu trăncăneli inutile (şi contribuie la ceea ce se numeşte “a da din gură”) respectiv se scaldă sub hulpavul joc al limbilor, printre plute de zdrumicături dintr-ale gurii şi băi de sosuri.
Deci? Lasă-ţi buzele să-şi facă de cap. Nu le coase şi nu le descoase. Ele îţi vor spune că viaţa mărturiseşte în ochi, însă întotdeauna intră printre buze.
Intrarea în club se face pe o scară metalică care coboară ca într-o hrubă în pământ. Faci colţul la dreapta şi treci pe lângă uşi cu nume de formaţii – Vorubnma, Locireten, Coclis –, pe care nimeni nu le-a fondat vreodată, dar ale caror modulaţii vreun client le-a intuit cândva. Uşile acestea rămân întotdeauna închise, nimeni nu va repeta în spatele lor. Sala, când te primeşte, e răcoroasă şi goală. Rar mai vezi pe cineva dansând astăzi aici. Din când în când, cineva cu o încetineală, cu o greutate abia ghicită. Barul din spate nu i-a plăcut niciodată, sticlele în lumina albastră de neon îi amintesc de cărţi şi filme vechi. Cabina pare ascunsă dacă eşti nou, unii nu reuşesc s-o dibuiască nici după ce li se arată unde anume să privească. Chiar şi el se miră că nu s-a pierdut nici măcar o dată. Se aşează la pupitru. Nu are voce, i-au spus-o de la început, nu are rost să mai încerce asta. Aşa că apasă, roteşte egalizează, bate, zgârie şi visează. Luminile apar, nu se ştie de unde, miriadă. Câteodată, şi nici asta nu se ştie de ce, mai apare şi ea. Atunci, el pune muzică toată seara.
Miruna
Se uita la peretele albastru. Și mov și roșu și verde. Ascunsă într-un colț, departe de lumea pe care o cunoștea, privea cum bucățelele de lumină se roteau într-un dans hipnotic. Precum gândurile ei. Veșnicele prietene. Mereu fuseseră pline de personalitate, dornice să se facă remarcate. Când mergea pe stradă, se ciondănea cu ele și trebuia să se controleze ca să nu înceapă să vorbească singură. Când totuși îi mai scăpa câte o exclamație, pufnea în râs. Acum însă că nu era singură, devenise insuportabil.
Cel mai mult ar fi vrut să-și apese degetele pe tâmple și să le alunge, să scape odată. Dar nu ele contau acum.
Făcu un efort să zâmbească și, prin pânza fină țesută de lumini, își înfipse privirea în ochii celui care se strecurase de atâtea ori în visele ei, chiar înainte să-l fi cunoscut. Se apropie de ea, se așeză – umerii, brațele, picioarele li se atingeau – și mâna lui se afundă în părul ei moale, căutând conturul obrazului. Atunci își lipi buzele de ale lui, tremurând, predându-se întunericului și simțurilor.
Și atunci se făcu liniște.
“- Iar ai întarziat!
– Nu e adevărat, gura mică, haiduc nerecunoscător!
– Ha, ha! Asta de unde ai mai scos-o? Eu, nerecunoscător? De ce? Tu ajungi mereu în întârziere, spiriduş zăpăcit ce eşti!
– Suntem înt-un vis, într- unul din visurile tale, nu poţi reproşa cuiva că ajunge în întârziere în visul tău, nu e corect. Şi-apoi sunt foarte ocupată, nici nu-ţi închipui câtă lume comandă vise cu spiriduşi rotofei şi drăgălaşi aşa ca mine…
– Zi mai bine că încurci îngrozitor fusele orare, ş-apoi dacă m-ar fi întrebat cineva ce vreau aş fi comandat o spiriduşă cu picioare lungi şi subţiri, nu una rotofeie ca un dovlecel de plăcintă.
– Îîîîî, răule, antipaticule!
– Bagă limba înăuntru să nu ţi-o muşti şi-aşa eşti îngrozitor de peltică, ia chiar, vino mai aproape să aud mai clar, poate ai scăpat de pelticism. Zi, cinci!
– Cinccci!
– Ah, mi se pare că s-a agravat, vino şi mai aproape să văd dacă putem repara câte ceva.
– Nu, nu, mai aproape nu vin că-i periculos, ţi-aduci aminte data trecută cum mi s-au aprins călcâiele…
– Ţie că eşti mai aprinzăcioasă, dar mie nu mi s-a aprins nimic deci nu suntem în pericol.
– Zici?
– Ş-apoi, nu spuneai că suntem într-un vis? Ce ni se poate întâmpla mai rău decât să ne trezim?
– Să cădem fără veste într-o altă Poveste, de exemplu…” [Text integral aici]
Foto: Felicia Simion.
La numai 20 de ani Felicia Simion a câştigat numeroase premii internaţionale de specialitate, care vin să confirme ceea ce poate oricine observa când îi priveşte pozele: un talent ieşit din comun. Mulţumim, Felicia! Vă invităm să vizitaţi pagina de Facebook a artistei.
Sugestie muzicală: curator artistic Claudia Vlad
Intrarea în club se face pe o scară metalică care coboară ca într-o hrubă în pământ. Faci colţul la dreapta şi treci pe lângă uşi cu nume de formaţii – Vorubnma, Locireten, Coclis –, pe care nimeni nu le-a fondat vreodată, dar ale căror modulaţii vreun client le-a intuit cândva.
Mă opresc pentru câteva secunde in fata ultimei usi – Coclis. Încerc sa îmi imaginez de unde le-a venit ideea numelui. « Coclis,coccis,coclit…ce minte putrezita am ! nu trebuia sa mănânc hamburgerul acela, fastfoodul îmi îngreunează digestia si îmi vin numai chestii nasoale in minte…ia sa vedem…Coclis, Co-Clis, El Cocli columbia ? hmmm,soare,căldura,peisaj minunat,vacanta… »
Gândurile începuseră sa-mi zboare intr-un univers plăcut, se contura deja in minte o imagine perfecta a unei vieți pline de buna(-)stare, imagine creata cu multa ușurința, izvorâta din dorințele de evadare din spațiul concret si rigid al realității pe care eu o acceptasem de multa vreme. Uitând de ușa, îmi reiau pasul domol pe coridor. Muzica se auzea din ce in ce mai tare, fruntea a început sa se increteasca, stimulii exteriori ființei mele începeau sa aibă efect in planul meu fizic. Ca de obicei, fara sa îmi dau seama, reacția normala a corpului meu îmi redirecționa atenția. După zece pași ajung in dreptul barului însa nu mai aveam in minte plajele, soarele,nisipul, aveam o ușoara senzație de disconfort fizic combinata cu lipsa de chef (nici nu vroiam sa plec de acasa !).
« un mojito te rog ! » . M-am întors cu fata spre ringul de dans, imaginându-mi de data asta cum barmanul strivește menta, marunteste gheata, toarnă licoarea magica in pahar. Piciorul drept ținea ritmul muzicii tribale, degetele mâinilor mângâiau niște tobe micuțe inexistente, ochii căutau o ancora decorativa menita sa mă lanseze din nou in visare.
« Ce se intampl…. !!! » m-am trezit in brațele unui bărbat, gura-mi era sufocata de gura lui,ochii mei nu mai răspundeau la comenzi…semiîntunericul de pana atunci a fost înlocuit de un joc de lumini halucinant,muzica mă învăluia, mirosul de menta se întețise…inima-mi bătea cu putere, vroiam sa mă smulg din strânsoarea necunoscutului, sa mă apar de abuzul fizic dar nu puteam…corpul nu răspundea la comenzi.
« ce am ?!! ce e asta ?!!! lasă-mă,pleacă de aici !!! de ce nu pot deschide bine ochii ??? mi-au pus ceva in băutura…dar nu am băut inca !!! aaaaaaaaaaa !!! ajutorrr !!!! cineva, salvați-mă !!! cine ești ? lasa-ma in pace !!! » Gândurile-mi erau concentrate doar spre o cale de ieșire, mă agitam in mine fara folos, clocoteam de furie si teama, mă sufocam la ideea ca nu am absolut nici un control asupra corpului meu. Am continuat sa tip, incapabila sa mișc vreun mușchi.
De-abia când am « abandonat » lupta, când m-am hotărât sa analizez in loc sa mă zbat, bărbatul s-a oprit, s-a uitat in ochii mei si a zis : « trezește-te, eu sunt hamburgerul »