Atunci Soarele s-a aruncat în mare […] Ce-o fi fost în capul lui? […] A murit de emoție au zis doctorii, dar nimeni nu i-a crezut. […] Aloooo, nebunilor, unde sunteţi? Găsiţi-mă! Încep să mă clatin. Am alunecaaat! […] Fură plasa cu care îngerii cerneau zăpada […] Bre, ce zi încurcată!

 

Andreea Tan

De mult de tot, pe când lumea abia se născuse şi când oamenii şi animalele vorbeau aceeaşi limbă, Soarele şi Luna au căzut pradă celui mai puternic om de pe pămînt. Omul acesta era un om rău, care învăţase meşteşugul zborului şi îl ţinea doar pentru el. Cum Luna şi Soarele se ştiau singuri-singurei pe cer, doar ei doi şi stelele prin care îşi trimiteau solie (căci ştim cu toţii că cei doi fraţi nu se întâlneau niciodată) nici n-a fost greu pentru omul rău să prindă Luna cu stelele în plasa lui în timp ce dormeau pe cer. Când Soarele a venit dimineaţa să îşi ia locul lui, s-a întristat să vadă că sora lui, Luna, nu îi lăsase nicio stea cu vreun mesaj drăgăstos sau jucăuş, cum făcea de obicei. A doua zi când văzu că iar nu avea solie de la Lună, îşi dete seama că sora lui a păţit ceva. Atunci Soarele s-a aruncat în mare şi întunericul a cuprins pământul. Au trecut mulţi ani fără lumină, în care nici Luna, nici Soarele n-au mai fost văzuţi. Abia când omul rău s-a apropiat de moarte şi a început să-i pară rău pentru ce făcuse, cu ultimele puteri a coborât plasa în care erau Luna şi stelele înspre apa întunecată a mării. Din străfunduri s-a văzut deodată cum urcă o lumină puternică. A fost prima şi ultima dată când Soarele şi Luna s-au văzut. Şi cine ştie ce şi-or fi spus ei atunci, până să se urce înapoi pe cer unde au ramas până în zilele noastre!

 

Cristina Posircaru

Salvarea şi sfârşitul ar fi venit tot de acolo, de la el. Şi-ar fi cules ruşinat jucăriile într-o plasă ponosită. Luna şi stelele ar mai fi strălucit puţin, doar aşa, pentru a-i pune în lumină eşecul, dezastrul. Restul se va fi dezintegrat de la sine, aşa cum s-ar fi întâmplat oricum, cu el sau fără el. Ce-o fi fost în capul lui? Să îi vină o idee pe care să o testeze pe toţi ceilalţi, să nu îi fie de ajuns o singură moarte sau o singură suferinţă pentru a pune capăt experimentului. A aşteptat două, trei, patru, zeci, sute, mii, milioane şi miliarde de morţi, de strigăte de durere, de urlete de neputinţă pentru a decide să pună capăt întregii afaceri într-un final. Dacă ar fi avut urechi să audă, încă i-ar mai fi răsunat în cap ecourile glasurilor lor disperate. Dacă ar fi avut ochi să vadă, i-ar fi rămas arse pe retină imaginile cu încercările lor neputincioase, cu soluţiile improvizate găsite de ei pentru a supravieţui temporar. Cum s-a putut gândi oare să ofere limitare, timp şi spaţiu măsurate când el avea o eternitate? Cum poţi să faci cadou cuiva o bomboană când tu ai păduri, munţi, văi şi câmpii de dulciuri? Împreună cu ultimele rămăşiţe ale ideii lui proaste, luna şi stelele nevinovate, ar fi trebuit să îşi culeagă în plasă încă atâtea şi atâtea lucruri, cariile cauzate de dulciurile pe care nu s-a înduplecat să le dea niciodată.

 

Mădălina Aldea

Când eram mică, aveam patru colțuri și o inimă de argint, nu de aur ca a fraților mei. O mătușă din partea mamei m-a măritat bine, cu vărul regelui, mai mare înțelept peste tărâmul de Miazănoapte. Înțelept, dar bătrân și rău. În noaptea nunții noastre mi-a rupt colțurile, tot în noaptea aceea a murit, fără să îl ating. A murit de emoție au zis doctorii, dar nimeni nu i-a crezut. Așa am rămas și văduvă și fără colțuri. Eram sigură că cel puțin 200 de ani n-avea să mă mai ia nimeni și cine i-ar condamna, cine ar vrea una schilodită și văduvă fără copii? Ei bine m-am înșelat, chiar fratele mai mic al regelui m-a luat concubină, nu nevastă, ar fi fost rușine să ia de nevastă pe cea ce i-a fost nevastă mai marelui văr. În prima seară am dormit pe ceruri separate, era de înțeles, petrecuse toată noaptea, îi era frig și era și luat puțin, eu nu m-am supărat, doar era un mire adevărat. A doua seară a murit. Am jelit cu femeile din sat. M-am închis în lactee și m-am rugat să îmi ia stralucirea, să mă ia cu el. Nimic. La înmormântare l-am cunoscut pe Soare, apoi vreo 3 ani am stat pe cerul Sibielului, în ținutul cel mai rece al Grănicerilor din Sud. A trecut pe acolo Leila mai marea preoteasă a regelui. M-a văzut și i-a zis ceva paznicului ei. A doua zi fusesem răpită și trimisă pe cerurile despicate ale regelui, unde stelele sunt pescuite de pe cer și duse în templul Soarelui. Apoi nimeni nu știe ce pățesc. Babele spun că sunt aruncate în mări sau că li se suge strălucirea aurie și rămân sterile, apoi se fac preotese, ca Leila. Nu era rău să fii preoteasă, o preoteasă la curtea Soarelui era urâtă de toți, dar respectată. Ele alegeau stelele ce aveau să fie sacrificate. Leila alegea foarte rar, însă ce semn al dracului era că mă alesese chiar pe mine. [Textul integral aici]

 

Patricia Iulia Iancu

Stau pe lună; cad din lună; cânt din lună; strig din lună (Aloooo, nebunilor, unde sunteţi? Găsiţi-mă! Încep să mă clatin. Am alunecaaat! Mi-am julit genunchiul de-un colţ de stea. Huuu, sunt captiv în Carul Mic. Te văd, cascadă Svartifoss! Te miros, pădure de salcâm! Am să mă prăbuşesc în Bazilica San Marco şi nu veţi şti unde am murit).

Nu mă căuta pe cer pentru că sunt şanse să fiu în apă, nu da cu praştia în stelele mele, pentru că oricum sunt căzătoare; mai bine contemplează-ma în “Notte Stellata” a lui Van Gogh şi taci. Nu mă cântări pentru că nu am nici o greutate şi nu mă îmbrăţişa mai mult de două minute pentru că mă sufoc.

 

Radu

Doi heruvimi cărară boţul din cenuşă, al lumilor strânse şi măturate într-un întreg hazard închegat. Lungiră stâlpul de foc, iar de-a lungul axei sale, cerul se despărţi de pământ. Heruvimi cu mâini aurite, înnobilaţi, desprinseră din buchetele lor de aripi condeie prin care suflară spirit sacru, din spaţiul celest până în străfundurile telurice. Astfel, noaptea prinse strălucire, şi ziua dădu lumină şi vieţuire. Pe scara cerească se născură poli de bine şi rău şi adevăr şi minciună. Arhanghelii nu zăboviră, ci, cu mult zel şi înverşunare, îşi separară parte din zicerea divină, dând legi; şi pentru că nu avea cine să le respecte, schiţară pe fruntea peşterilor planuri de evoluţie a regnurilor şi a speciilor. Dintr-o vieţuitoare într-alta, ajunseră să traseze liniile de concepere ale omului- prototipul civilizaţiei.

Divinitatea le strânse mâna, lipsită de semeţie, mulţumită de cum fiinţară slujitorii săi lume şi foloase. Obosită de lucirea propriei minţi, se culcă în hamacu’i eteric, dar nu putu dormi de prea multă tăcere. Înţelese că trilurile pasărilor sau urletul ligheoanelor nu erau îndeajuns de stăruitoare încât să se proptească în ceruri. Urechea sa bătrână vroia sunete articulate, purtătoare de semnificaţie bogată în curaj, remuşcare, dezamăgire. Vroia legătură şi supunere de gând şi cuvânt. Îl chemă în miez de noapte pe heruvimul Sycamour şi-i dădu în primire acest ultim ordin – să dea oamenilor cuvântul. Sycamour se îngropă în amarul lui “nu ştiu cum” pentru a struni de acolo idee amară, dar cutezătoare. Din amar şi încet, aduse omenirii emoţia uimirii, a disperării, a surprizei. De acolo, din sunet prelung şi interjectie, singură să-şi adune cuvântul. Fură plasa cu care îngerii cerneau zăpada şi, spre dimineaţa timpurie, odată ce ceata de stele urmă luna spre retragere, le tăie calea şi prinse corpurile cereşti în plasă. Lumea, disperată, dădu libertate cuvântului.

Scaietina

Bre,ce zi încurcată!

Întîi nu mi-am găsit ochelarii, apoi protezele, apoi ciupicii norocoşi fără de care pescuiesc numai plătici şi sticle de Coca Cola, apoi dragocăruţa lăsată de babă fără zeamă de varză…

Când în sfărşit m-am pornit, dau să arunc năvodul, ia Caru’Mare de unde nu-i.
Da’ de fapt, ce spun eu, Carul Mare, nu era nici cel mititel şi nici vreo altă stea, cerul era mai ştirb decât prostul satului. De Lună n-am făcut mare caz pentru că mai are obiceiul să stea la fursecuri însă, după un timp am început să intru la idei.

Dacă i-aş fi spus babei despre întîmplarea aceasta nemaipomenit de ciudată, m-ar fi pus să-mi şterg ochelarii, ceea ce am şi făcut dar asta nu a schimbat situaţia. Am aruncat năvodul, aşa, pe întuneric, pentru că e mai bine să mă duc acasă c-o plătică decât cu poveşti pe care nu le cred nici eu dacă e să recunosc cinstit.

M-am aplecat după năvod şi imediat mi s-au muiat picioarele, crezând că am prins din nou, balena lui Igor că aia paşte numai pe unde-i tună dar de sub burta dragocăruţei venea o lumină atât de puternică de-ai fi crezut că-i luna cu toate stelele ghemuite în năvodul meu peticit.

Pe buricul dragonului cenuşiu!

Nu mai are rost să-mi şterg ochelarii situaţia se prezintă exact aşa, cine ştie cum oi fi rotit plasa desupra capului de-am putut să fac aşa o grozăvie, cert e că luna sforăie ca un tractorist beat în năvodul meu!

 

Sursa foto: aici.