Oameni, case şi oraşe se deşirau la picioarele ei […] şi, uneori, o broscuţă care făcea uac, uac! […] Pe ultima pagină a istoriei, pe cea mai recentă, va scrie mare […] îmi place de tanti Maria, dar ea adoarme repede și sforăie […]
Răzbunarea ar fi fost simplă. Izvorâtă din dorinţa de dreptate şi din umilinţa trădării, reacţia i-ar fi fost la îndemână. Dar nu ar fi fost încă şi mai simplă nepăsarea? Ignoranţa, trufia, ameninţarea care se prelinge doar din priviri, nu şi din cuvinte. Sub impulsul primului gând, ar fi scos din buzunar pistoale, buzdugane, cuţite şi toiege. Dar nu ar fi fost mai înţelept să ţină toate armele ascunse în continuare în buzunar şi să dezvăluie numai gestul plasării degetului pe trăgaci sub materialul pantalonului? I-ar fi băgat, cu siguranţă, în sperieţi. În ochii ei s-ar fi reflectat imaginea feţelor lor împietrite de spaimă şi de regret.
A ales să stea nepăsătoare, cu tristeţea în priviri, cu conştiinţa faptului că nu vor fi niciodată mai buni. De ce să le facă dreptate chiar şi în sensul pedepsirii lor? Meritau ei mântuirea, eforturile ei de a lupta împotriva lor? Oameni, case şi oraşe se deşirau la picioarele ei, sub impulsul furiei ei stăpânite. Rămânea deasupra lor, trona peste toţi şi toate cu încredere şi superioritate. Nu se putea abţine să îi dojenească, să le sugereze subtil că au greşit, că e de datoria lor să se răscumpere şi să se revanşeze.
Ferdydurke
În ziua aia, ceasul rău cu cuc a ciripit din nou: am uitat să pun sare în mâncare.
Mă împiedicasem eu cu stângul c-o zi înainte, mi se zbătuse mie un ochi toată dimineaţa, auzisem eu cucuveaua bu-hu-hu pe la fereastră toooată noaptea..Da’ cui i-ar fi dat prin cap ca tocmai pe-asta cu sarea-n bucate s-o comit ? Şi-atunci nevastă-mea (sau bărbatu-meu ?!) sau vecina de la 2 (sau vecinul ?!) s-a proţăpit iar pe scară c-o mână-n şold şi-un picior câş, da’ câş de tot. Şi gata, am ştiut ce-avea să urmeze: laseru’, frate ! De fiecare dată când o feşteleam cu sarea, nevastă-mea (sau bărbatu-meu ?!) sau vecina de la 2 (sau vecinul ?!) înclina capul la fix 33, 3°, băga mâna dreaptă-n buzunar, închidea ochii şi când îi deschidea, pac, ţâşnea laseru’. Drept spre mine. Şi dă-i pirogravură ! Pirograva pe suprafaţa mea ce-i trecea prin cap : câte-un glonţ, câte-o catapultă, câte-o drujbă promoţională de la Hornbach şi, uneori, o broscuţă care făcea uac, uac !
Mădălina Aldea
Mami m-a trezit mai de dimineață că avem treabă, treabă multă. Mi-a prins codițele ca de obicei și apoi când să vin la bucătărie mi-a zis că pot să stau să îmi pap painicile cu lapte la desene. Eram cea mai fericită. Să mănânc văzându-l pe Scooby Doo în acţiune. Tati nu era acasă. A plecat devreme. De trei zile mami stă acasă cu mine. Mai bine că și așa nu îmi place când se duce la birou. Acum numai seara pleacă, crede că nu știu. Ea mă pune la somn, eu mă fac că dorm și o aud cum îi zice lui Tati – ai grijă dacă se trezește noaptea, să o iei în brațe, să îi cânți “Un tramvai” – e cântecul meu preferat, despre un tramvai fermecat. Mami și buni îl cântă cel mai bine, tati se cam împiedică, uită versurile, așa e tati mai uituc, o să își uite într-o zi și capul acasă. Îmi părea bine că stă mami cu mine și nu bona, îmi place de tanti Maria, dar ea adoarme repede și sforăie și nu se joacă așa cum se joacă mami și nici nu îmi spune povești cum îmi spun mami și buni.
Radu
Am biruit oraşul. Cel din urmă zid. Din întuneric, din inocenţă, am ieşit nevătămată. Cu artă de bărbat, crestată în coapse tari şi ferme. Cu buze dispreţuitoare, purtând vis de sărut adulter. Pe trepte de bazalt, ciclic, răsare ascensiunea. Visul suie, victorios, un munte al lui Venus. De-aici, de sus, oraşul prinde formă oceanică. Se leagănă, în joc de falduri, precum pruncu’mi părăsit, în prag de somn. Dincolo de el, mă întâmpină chiar aşteptarea oceanului. A vastului. A preaînaltului. Evadez abrupt, spre ultimele redute. Răsuflarea descleştează pieptul. Nu îmi e teamă de ieri, atâta timp cât mâine nu mă duce niciunde. Nu mă duce, eu îl duc, îl car, apoi îl azvârl. Azvârl acest mâine în eternul mister ce va fi ridicat de către mine la rangul raţiunii. Pe ultima pagină a istoriei, pe cea mai recentă, va scrie mare, absurd, coborând minţi închistate şi suind sprâncene, clocotind adevăr chinuitor sub unghii lungi şi pleoape mistuitoare : “ Femeia de bronz, cu tăişuri oţelite. Femeia de azi, triumf al civilizaţiei, femeia de azi, curajoasă şi luptătoare, femeia – înzestratul om de azi, multifuncţionalul robot de mâine!”
Titlul tabloului: Portrait of the Duchess of La Salle, 1925
“Tamara de Lempicka (n.16 mai 1898 la Varșovia în Polonia – d. 18 martie 1980 la Cuernavaca în Mexic), născută Maria Gorska, este o pictoriță poloneză, reprezentantă de vârf a curentului Art Deco în pictură. A fost un star și s-a comportat ca atare, făcând din viața sa o continuă punere în scenă, profitând în afară de talentul său, și de frumusețea sa.” [Wikipedia]
Propunere muzicală inspirată de această pictură: