Tace polizorul, iar liniştea devine o boare lină în campusul umed, brusc volatil. Se fumează la diverse etaje după mirosul care intră în rotocoale aiurea prin fereastra deschisă-n noapte. Cineva râde înfundat sub podea. Vara curge puţin mai încet.

 

Ferdydurke

Cine-ar fi crezut ca eu, Jim Morrison, să mă reîncarnez într-un urs.. Să mi se spună Moş Martin. Auzi, Moş Martin..Să ajung de râsul lui Janis Joplin care mă strigă de pe câte-o creangă “Ce faci, moşule”..Ciocănitoarea, dracu’!

Pe cuvântul meu, în fiecare dimineaţă când mă trezesc, dau să iau microfonul din cui şi-o liniuţă de coca şi să mă urc pe scenă..Dar cum să mă afişez în halul ăsta? Tristeţe, numele tău e cu blană pe el. Cum să le explic eu fanelor mele că acum am o blană, nici macar de nurcă? Că, deşi consum un bax de lame Gilette pe zi, tot aşa arăt? Că, deşi am găsit un aparat de epilat cu laser pe Okazii, uite cum mă prezint..

În aceste condiţii nu pot să zic decât: “mor”.

 

Mădălina Aldea

Ascunzișuri de frunze galbene și roșii în copaci vii albaștri și înalți. Acolo se ascund iepurii și mieii mei, când se satură de cuvinte pline de înțelesuri subtile și de tăceri rapide, lipsite de substanță.

Mi-aparțin căci i-am primit în dar de la stră- străbunicul tatălui meu. Mi-aparțin căci se răsfrânge asupra mea furia caprelor negre și a iepuroaicelor în călduri. Mi-aparțin căci i-am primit în dar, la începutul unei primăveri grele, cu tunete și fulgere și ghiocei căzuți la pământ. I-aș zice una- doua mielului căci e cam obraznic, îmi spune numai bancuri misogine cu blonde la volan, dar mă abţin căci îmi aparţine, l-am primit în dar.  Blondă până în măduva oaselor disimulez în orice sâmbată dimineaţa la volan. Blondă și tristă cum mi-ai plăcut mie, ar spune iepurele ascuns de un ceas sub saltea.

Ascunzișuri de haine roz ce vorbesc zilnic mult și degeaba sunt fancy și trendy, sunt scurtă și gata de joacă, sunt elegantă și stăpână, sunt mititică și docilă, sunt toate într-un sacou bleumarin și o bluză roz bombon. Ascunzișuri potrivite pentru un iepure și un miel. În sân cum își purta bunica averea odinioară, în sân se ascund iepurii și miei mei. Cine îndrăznește oare să mi-i fure?

 

Radu

Zăpezile se pierdură în măruntaiele pământului. Ziua se mări şi de sub cortina ei animalele îşi găseau drum în poiana primitoare. Ursul îşi revenea cu greu. Acel somn prelung, acele zile în care răcnise de durere. Închipuiri sau coşmaruri adânci – visul nefast, repetitiv. Visul cu cârligul. De fiecare dată când scotea coada dintre undele iazului, aceasta se preschimba în cârlig. Cârlig cu un fel de ramuri, iar pe acestea, ouă. Din ouă, ieşeau capete mici de viespe.

O să se ducă mai spre seară la bufniţă, să i-l tălmăcească. Să-i ghicească în stelele dintre crengile de ulm – va mai da ochii cu cumătra vulpe? Cum să-i plătească poliţele începutului de iarnă? Încă din copilărie fusese ţinta glumelor şi farselor. Jderul, ager din fire, i se strecura printre picioare după acel neînteles joc de cuvinte. Ciocănitoarea, profitând de neştiinţa sa la ştiinţele naturii, îi dădea “misiune” să ţină copacul când îşi căuta hrana. “Ursule, tu eşti mare şi puternic”, aşa-i zicea. Mare, puternic şi slab de minte. A crezut-o, i-a păsat… Râsul hienelor nu-i da pace nici acum, după mulţi ani.

Dintre toate însă, întâmplarea cu vulpea a pus capac. În acea seară, nu numai că amuţi de durere şi pierdu podoabă de coadă, (prestigiu, faimă, atracţie etcetera) ci se şi întoarse târziu în bârlog. “Mireasă pentru fiul meu” îşi dădu ultima suflare a ultimului episod.

 

Radu Sorop

– Dă-l un pic mai jos. Da’ fii atent la volume, chiar să pară că stă pe bancă.

– Da, domnu’, stai un pic. Le facem pe toate. Dă-mi şi mie o bere.

Prietenul se ridică şi îi dă una din cutiile verzi de pe pervaz. Mircea o deschide cu un aer absent şi suge spuma călduţă care se precipită. Poza ursului se tot plimbă pe ecran în căutarea posturii potrivite. De afară răzbat câteva zgomote ciudate, ca ale unui polizor înfundat; altfel, campusul e liniştit.

– Ce fac ăia, domnu’, iar e piesă de teatru în aer liber? întreabă Mircea sorbind la intervale regulate.

– Da, Cum vă place în pădurice. Au şi ei o boală.

– Tu-ţi dai seama că dacă românii s-ar pune cu burta pe carte, dacă s-ar ambiţiona puţin fiecare, mă, să ne dăm silinţa un pic, unde am fi?! Păi îi batem pe ăştia la fundul gol, îţi spun eu. Nu mai au capacitate, sunt storşi. Pe când noi, păi, mă, noi…

– Ştiu, tătuţu, ştiu, nu mie trebuie să-mi zici. Auzi, încearcă să-l integrezi cu restu’, că acum pare cam aiurea.

– Da, domnu’, răspunde Mircea puţin mai apăsat. Le facem pe toate.

Tace polizorul, iar liniştea devine o boare lină în campusul umed, brusc volatil. Se fumează la diverse etaje după mirosul care intră în rotocoale aiurea prin fereastra deschisă-n noapte. Cineva râde înfundat sub podea. Vara curge puţin mai încet.

– Da’ ce faci cu trucaju’ ăsta?

– Îl pun pe Facebook să-mi bat joc de una, zice prietenul tărăgănând cuvintele. O poloneză, colegă cu mine.

– Îţi spun, domnu’, începe Mircea, dacă noi românii…