Zâmbi în sinea ei gândindu-se la asta. […] Se grăbise să ajungă în București […] Pentru că aşa puteai să previi mai multe boli nervoase şi, uneori, venerice. […] Ce-ţi rămâne de făcut? Pedalează! […] Cu toate astea, vântul şi soarele o băgau mereu în seamă […] Fenomene fără o logică, fără o explicaţie fizică […]
“Astăzi nu-mi pasă de nimic şi de nimeni. Azi îmi pasă doar de mine”, îşi spusese Mona dimineaţă. Sunase la birou să anunţe că nu vine. Fără explicaţii. De fapt, cine să-i ceară explicaţii când ea era directorul firmei? Zâmbi în sinea ei gândindu-se la asta. S-o fi văzut acum toţi colaboratorii care n-o mai scoteau din “doamna director Monica Mincu” şi care îi pupau de zor mâna când o prindeau pe holurile clădirii. Oare i-ar mai fi pupat mâna dacă o vedeau în converşii verzi asortaţi cu bicicleta ei cea nouă? Nici nu-i păsa. Nu-i păsa nici de mitocanii care o fluierau pe stradă şi din cauza cărora evita să poarte fustă de obicei, mai ales când ieşea cu bicla. În urechi îşi pusese căştile iar în minte îşi pusese să nu-i pese. Dar atunci de ce muzica pe care o asculta era playlistul ales de ei pentru nuntă? De ce i se înceţoşau ochii de fiecare dată când Leonard Cohen îi oferea din nou şi din nou valsul lui pe care ea ar fi trebuit să danseze în rochie de mireasă? N-are Dâmboviţa apă şi poduri destule să o poarte pe ea undeva unde să scape şi să uite. Şi, mai ales, să nu-i mai pese.
M-au angajat să o urmăresc cu câteva luni înainte de incident. Nu părea să bănuiască nimic, iar eu, personal, nu puteam să înţeleg de ce ar fi suspectat-o cineva de a fi implicată în toată treaba aceea cu copilul răpit. Îmi făceam însă meseria fără să protestez sau să îmi expun în vreun fel părerea. Dacă le-aş fi spus că nu descoperisem niciun motiv de suspiciune, că îşi ducea viaţa în modul cel mai firesc cu putinţă, ar fi angajat un alt detectiv sau poate ar fi renunţat de tot la cercetări, iar eu nu aş mai fi avut şansa de a o vedea atâtea ore zilnic.
O aşteptam dimineaţa în spatele blocului până o zăream prin fereastra mică a uşii de la gunoi coborând scările şi desfăcând lanţurile de la bicicletă. Aveam răbdare să se îndepărteze câteva zeci de metri după care mă urcam şi eu pe bicicletă şi o urmăream. În fiecare dimineaţă îşi făcea cumpărăturile şi se întorcea cu coşuleţul de răchită plin. O vedeam pierdută în gânduri, deloc atentă la ceilalţi. Cu toate astea, vântul şi soarele o băgau mereu în seamă şi îi mângâiau părul castaniu, pielea bronzată. Îşi punea căştile şi atunci pierdeam contactul cu tot ce simţea, cu tot ce credea. Putea asculta orice şi mă frusta gândul că, oricât de mult aş fi urmărit-o, nu aveam să ştiu niciodată ce sunete îi atingeau timpanele.
Ferdydurke
De dimineaţă nu-i mai pornise ATV-ul.
Dă-i, ia-l cu binişoru’, zi cu frumosu’, hai, cu mama, vrum, vrum, hai, c-avem treabă azi.
Nimic! ATV-ul o privea calm şi indiferent. Asta fusese rezoluţia lui de Anul Nou: să nu mai scoată un sunet de-acum înainte. Să nu mai zică nici “pâs”. Pentru că aşa puteai să previi mai multe boli nervoase şi, uneori, venerice. Ştia de la Pandele, tractoristul lui preferat. Plus că anul ăsta avea alte aspiraţii. Hotărâse să lucreze mai mult la dezvoltarea lui personală: să viseze mai mult, să se apuce de traforaj, de croşetat, să-şi manifeste mai mult firea lui sensibilă strivită de rutina unei existenţe..mecanice. Voia să joace într-un film ..mut. Să-şi ia cal. Şi ochelari de cal. Şi să nu mai fie aşa de CALculat.
Deci, mami, o să te duci la Congresul motocicliştilor de la Săcele cu bicla. Deşi poate-o mătură ar fi mai spornică.
“Am venit să fur Bucureştiul”
Pentru Zarnastenii mutați în București nu exista o jignire mai mare decât să fie numiți bucureșteni. Se grăbise să ajungă în București, unde te deplasai pe sub pământ, îți luai casă și mașină după ce deveneai corporatist și ajungeai mediocru și bucureștean. Coco n-ar fi vrut să ajungă “bucureșteancă”. Păstra “Bucureștiul”, o piatră albă, rotundă, culeasă de pe lângă Casa Poporului, în buzunarul de la rochia neagră de la Zara, pe care și-o luase din primul salariu, singura ei rochie de la Zara și îl scotea la plimbare abia seara când pleca de la birou.
În timp s-a îndrăgostit.
Iubitul i-a luat o bicicletă de oraș, să se vadă diferența între Coco și Nicole. Dintre toate părțile Bucureștiului pe care Coco și le adăuga la colecție, cel mai mult îi plăcea zona veche. Se dădea jos de pe bicicletă și seara lângă ziduri vechi pline de graffiti din Centrul Vechi, începea cu genunchii pe care îi lipea de o piatră roșie, apoi continua cu picioarele, burtica și pieptul. Se lipea cu totul de zid, urechea stângă era obișnuită cu zidul din Centrul Vechi, de lângă Sahara. Recunoștea fiecare tremur, fiecare șoaptă. Aici Coco se regăsea. Nicole nu. Ei îi era teamă.
Exersasem mult imaginea ei. Aşa cum exersasem, în trecut, îndrăgostirea. Puse cap la cap, erau complementare. Aparent, îşi întindeau mâna fără vreun exerciţiu. Iar podul pe care o văzusem prima dată creionând intenţia de a veni, era acum relicva vie a lipsei de îndoială. Ştiu că am fost pătruns de prezenţa ei, de atunci, din primăvara târzie.
Fenomene fără o logica, fără o explicaţie fizică îşi făceau apariţia, la tot pasul. Întelegeţi-mă, nu mi se întâmplă zilnic! Ceasul mi-a stat preţ de 3 secunde şi de atunci umbra întârzie să mă urmeze. Şi vrăbiile înfloreau pe ramurile de castan, unduind aripi ca frunze sau mai probabil ca palme de copil. Maşini claxonau prietenoase lied-uri uşor prea tectonice. Oraşul, docil, trimitea semnale tactile prin mângâierea evazivă a vântului. Toate erau semne şi mă regăseam în toate. Iar ea – să-i spunem Maria, să fie in firea frumosului şi comunului- nici nu clipea. Privirea ei… la întâlnirea dintre omul blând şi animalul sălbatic, tânăr. Apăsa sigură pedala bicicletei .Gleznă atletică, tenişi verzi, mişcare fără cusur.
A doua oară, m-am trezit cu ea în acelaşi loc, pe acelaşi pod. Şi a treia oară, la fel. Mă aşteaptă, pedalând, tot mai departe, în timp.
Aşa, Mişule, aşa! Ai vrut bicicletă cu pompon, acum, pedalează!
Nu ţi-era bine la volan cu muzica bubuind în boxe, aer condiţionat şi huse cu senzori de temperatură, te-ai găsit s-o faci pe ecologista, acum, pedalează!
Ai aflat că nu se face primăvară cu o floare dar eşti convinsă că tu şi bicicleta ta verde imaş veţi salva planeta! Ce-ţi rămâne de făcut? Pedalează!
Pot să pun pariu că visezi deja la piste ciclabile, drepturi, priorităţi, sensuri unice dar până una alta eşti pe contrasens, Mişuuule! Ce faci? Pedalezi?!?
Sursa foto: Bucuresti Optimist. Mulţumiri speciale fotografului Cristian Vasile aka Igu 🙂
Le-a incercat pe toate: a fost si iubita de baiat de familie buna, cu nume, cum vroiau parintii, imbracata mereu in haine fine asortate mereu cu tocuri incomode si o masca de machiaj care-i ascundea adevarata frumusete mergand mereu la evenimente unde nu se regasea printre oameni cu idei marunte, a fost si economist cum ii spunea diploma ca trebuie sa fie si a lucrat din greu pentru putin sacrificand timpul pretios, s-a si razvratit 1 an si a plecat in lume sa respire culturi noi si sa invete sa traiasca frumos si cu folos pentru suflet printre suflete frumoase din Istanbul, Bangkok, Hong Kong, Viena, apoi s-a indragostit de opusul a ceea ce vroiau parintii. Si s-a indragostit atat de tare incat a facut un copil, ea, egoista, si s-a indragostit si de noua ei viata, de noua ei familie dar, ea era cea mai fericita cand evada in copilarie. Cand pedala tare la deal pe Pegasul ei verde ca sa o ia la vale cu pletele in vant de primavara, sau vara, sau apus, sau amiaza, chiar pe ploaie. Atunci era ea libera. Atunci ii zbura sufletul in libertate deplina pe pegasul inaripat si ce putea sa fie mai frumos de atat in viata asta decat sa te simti cu adevarat liber?! Acum retraieste asta din nou pe noul ei Pegas verde lasand in urma orice ingradire! E libera din nou!!!
Foarte frumos! Multumim, Ariadna! 🙂