Intrau pe vârfuri, deşi nu era nevoie. […] Chiar crezi ce zicea Gandacu’ despre el?/Da. E pătat de rom. Și așa îl recunoaștem. […] Faţa posacă se încrunta şi totodată zâmbea. […] Mi-a venit o idee grozavă, Alioşa!
Visa de mic să deseneze feţe pe cheliile oamenilor astfel încât măcar acestea să privească tot timpul către cer.
În fiecare zi, tatăl lui se închidea în atelier cu câte două sau chiar trei sticle de băutură. Stătea acolo ore în şir. De fiecare dată când el sau fratele lui încercau să intre pe furiş, mama îi trăgea de mâneci către camera de zi sau, în zilele însorite, către grădină. Dar găseau câteodată momente de neatenţie şi se strecurau tiptil în atelier. Fratele lui ştia să deschidă fără zgomot uşa. Se uita cu un ochi înauntru, iar dacă tatăl lor era adormit pe scaunul din faţa pânzei, îi dădea şi lui semnalul de „liber”. Intrau pe vârfuri, deşi nu era nevoie. Tatăl dormea dus cu pensula atârnându-i în mâna inertă. De multe ori, tabloul era în acelaşi stadiu săptămâni la rând. În schimb, ei desenau de fiecare dată o altă faţă pe creştetul tatălui lor. Aşa a învăţat el să picteze.
Chiar crezi ce zicea Gandacu’ despre el?
– Da’ tu nu?
– Păi nu știu ce să cred. Mama zice tot timpul că e cel mai bun om din lume.
– Zice așa că e unchiu’ ei, ce dacă cineva ar vorbi urât despre unchiu’ Doru, tu ce-ai zice?
– Asta-i altceva. Tibi se uită lung la bătrânul ce adormise îmbrăcat în scaunul din hol. Își duse nasul lângă nasul lui, se strâmbă. Duhnește a băutură. Da cred că ai dreptate. Se zice că pe vas beau atâta rom că nu contează vârsta, mirosul rămâne.
– Da. E pătat de rom. Și așa îl recunoaștem.
– Dar dacă e cu adevărat ce se zice, nu ți-e așa puțin frică de el?
– De ce mi-ar fi ? Nu vezi că e ca mort ? Nu mișcă, spuse Rareș trăgându-i bărbatului un bobârnac fix în vârful capului, într-o zonă netedă, fără fir de păr.
Tibi chicoti. Apoi când ridică ochii spre fratele lui și văzu privirea aceea își dădu seama că era rândul lui să își arate curajul. Se duse în fugă până în baie, noroc că mama era în bucătărie, ocupată cu vecina Tina, ce venise în vizită și stăteau la o cafea, amândoi băieții știau că o cafea pentru mama lor, însemna o oră întreagă de vorbit non-stop. Erau uimiți cum reușea să stea atâta la cafea, uimiți și mulțumiți, căci altfel ar fi fost cu ochii pe ei. Tibi s-a întors din baie cu o forfecuță de unghii. I-a luat mâna bărbatului și a încercat să îi tăie o unghie de la degetul mare, unghia era prea tare.
– Nătângule, ce credeai că o să meargă? Se știe că le cresc unghiile tari, ca ghearele de leopard, să se poată scărpina în clăia de păr sau să își scoată mucii lungi și grei din nas. Se zice că își înfășoară uneori câte un muc de se întinde pe tot degetul arătător. Mai bine du-te și ia trusa de desen vezi că e la mine în birou și adu-o incoa’.
– Să nu mă mai faci nătâng, că nu-s și te și spun lu’ mama, zise Tibi supărat că nu îi ieșise planul, urcând scările spre dormitor.
Faţa posacă se încrunta şi totodată zâmbea cu acel aer răutacios al ideilor nemulţumite de gradul de inventivitate al celui îndrăzneţ. De aceea sau poate ca semn al cedării în faţa contrastului, Kevin îi rotunji ochii şi-i mări gura într-atât încât acum exprima alertă, zbucium şi disperare. Smocul de păr al tatălui era, ca în cazul siamezilor, smocul de păr al acestui individ dubios. Şi apoi, chipul ce împodobea chelia tatălui părea continuarea negrăită a femeii de pe pânză. Ea – minuţioasă, grijulie, calmă, nu ieşea din blânda facere realistă a lumii. Neclintită, îşi vedea de treabă ca şi cum bănuia că timpul nesfârşit o aşteaptă. Acest necunoscut însă, această monstruozitate caricaturală, părea întruchiparea sufletului brutal, pizmuitor în faţa orânduirii societale nedrepte. Amy ştia, Kevin nu gândise aşa departe. Dar acum, când mugurii emancipării încolţeau pe fiecare dintre gene, imaginaţia îi dicta o astfel de poveste. Kevin, dragul de el, vroia doar să se amuze. Poate să se şi răzbune pe pasiunea tatălui. Posesivă, aceasta îl ţinea mereu preocupat într-o lume absurd de abstractă, de-a dreptul inaccesibilă. Îl răpea familiei; cu fiecare ceas, tot mai mult. Chiar şi acum, precis visa acele peisaje de pe insula Wight, cele care-i mânjiseră cizmele săptămâna trecută.
– Ţi-am spus că doarme, Alioşa? Vino să-ţi arăt cum e în salonul lui Feodor Mihailovici Stepanov.
– Dacă ne prinde? Mă bate Maşa toată săptămâna dacă află că m-am jucat iar cu tine.
– Nu ne aude nu-ţi fie teamă, el după masă pune apă din samovar numa’ cât să iasă o ţâră de abur apoi toarnă din butelca cu votcă până la buza cănii. După aia vine şi doarme aici şi toată lumea crede că pictează tablouri.
– Atunci vreau să mă fac şi eu pictor când o să mă fac mare. Tot e mai bine decât să te faci vizitiu, nu crezi?
– Da, dar tu ai putea desena domnişoare grase şi domni mustăcioşi, Alioşa? Te pricepi?
– Eu o ajut pe Maşa să deseneze floricele la gherghef, nu poate fi mai greu!
– Mi-a venit o idee grozavă, Alioşa! Ce-ar fi să desenezi ceva pe chelia lui Feodor Mihailovici? Aşa poţi să-ţi dai seama dacă eşti făcut pentru asta. Ca atunci când a trebuit să ţip la Maşa, să-i spun că e o slugă proastă şi neîndemânatică pentru ca tata să priceapă dacă eu pot fi stăpânul moşiei.
– A, mi-aduc aminte, o să fii cel mai priceput stăpân din Omsk, nu-ţi face griji! Maşa a plâns două zile, mi-a spus că nimeni n-a ocărât-o atât de tare ca tine…”