Un bărbat, un gang şi mai multe posibilităţi

Scrieri blitz 01

Scrieri blitz inspirate de această poză:

Cristina Posircaru

La ieşirea din gangul întunecos, strada era aproape pustie deşi se făcuse deja amiază. Obişnuia să se plimbe pe aceste străzi, în drumul spre parc sau spre locuinţa ei (a Luizei, a Robertei…). Ocolea puţin astfel, dar îi făcea plăcere să simtă năvala tocurilor şi a tălpilor de pantofi care trepidau asfaltul, să treacă razant pe lângă oameni necunoscuţi în aglomeraţia de pe stradă, să simtă urgenţa şi graba din pasul lor, din mâinile lor depărtate ritmic de corp, din glasul lor sacadat care se pierdea în aparatele micuţe menite să îi conecteze cu cei dragi. Acum, nici măcar străzile nu mai erau pline ca atunci, ca în urmă cu 17 ani. De când nu îşi mai pusese problema să fie atent la trecători, aşa cum o făcea pe vremuri, când era tânăr, când exista ea… Ce se întâmplase cu el în toţi aceşti ani? Se simţea ca atunci când te trezeşti brusc dintr-un somn adânc şi nu ştii cât ai dormit sau unde te afli, ce ai făcut înainte să adormi. Îşi scutură de pe umeri sentimentul neplăcut cauzat de aceste gânduri aproape înspăimântătoare şi îşi deschise umbrela. Începuse să plouă cu stropi mici. Nici măcar nu era nevoie de umbrelă. Observă fără să vrea că puţinii oameni care treceau pe lângă el nu se sinchiseau de ploaie, nu aveau umbrelele deschise. Probabil altă dată ar fi făcut şi el la fel, dar acum simţea nevoia să îi ocupe ceva palma mâinii drepte, fie şi numai mânerul unei umbrele cenuşii.

Tot într-o zi ploioasă ca aceasta, dar parcă ceva mai friguroasă, o aşteptase pe Roberta în apartamentul de pe Strada Fragilor, numărul 6.

Ferdydurke

Păşi în gangul întunecos.
Pe peretele din dreapta, o goangă.
Pe peretele din stânga, altă goangă.
Zâmbi. Un gang cu goange. Cum sună !

Se opri, îşi aprinse o ţigară, apoi se rezemă de zidul rece şi umed.
Gangul cu două goange. Ăsta ar putea fi obiectiv turistic. În Elveţia. “Gangul cu două goange este singurul lăcaş rămas neîntinat după Marea Dezinsecţie, Pasteurizare şi Ambalare Aseptică din 1900 toamna, decretată de Apriga Milka, prim-ministru la acea vreme. El reprezintă astăzi principala atracţie turistică a oraşului Geneva. Secretul conservării lui rămâne în continuare unul din marile mistere ale omenirii..aproape la fel de mare ca şi Yeti.. ” Îl pufni râsul. Hai că m-am înveselit !

Trase adânc din ţigară şi începu să facă cerculeţe de fum cu buzele.

Un gang cu goange. Nu, mă, ce Elveţia, ce tot zic eu.. Cuvintele astea ar putea să însemne “te iubesc”. În gura unui luptător de sumo, de exemplu. Sau mai degrabă “nu te mai iubesc”. Ungangcugoange ! Aşa sunaseră vorbele alea din gura ei, acolo printre clinchete de pahare şi tacâmuri. Mitraliat, sincopat, excedat. Ca şi cum ar fi expectorat gloanţe spre inima lui. Ungangcugoange. Ungangcugoange. Honey Bunny.. ce urât te exprimi…aşa în public..nţ, nţ…sau poate te-ai înecat c-un os de peşte şi totul e o neînţelegere..ţi-am zis să nu comandăm peşte..

Mda..o neînţelegere..da’ ce neînţelegere, coane Fănică..una la primărie şi una cu popa Pripici.. Râdea de unul singur. Într-un mod atroce şi amputat, se simţea chiar bine.

Băi, Euclid, cum ziceai că e cu distanţa aia dintre două puncte. Distanţa cea mai scurtă dintre două puncte este o linie dreaptă ? Şi distanţa dintre două goange ? Euclide, tată, dac-ai ştii tu ce “distanţă” se apropie de mine acum.. La câţiva metri de el se contura tot mai clar silueta perfectă a unei femei.

Madalina Aldea

Picioarele nu i se auzeau pe asfalt cum se aud picioarele mari, butucănoase ale muncitorilor săi. Se opri în mijlocul gangului de la Romană. Găsise un bănuț. Era norocul lui. Îl duse rapid la buze și îl sărută, apoi îl îndesă în paltonul său vechi de 20 de ani. La capătul gangului se sprijini cu mâinile de zidurile pline de graffiti și apoi alunecă în genunchi. Își purta mâinile pe lângă corp. Stătea nemișcat. Aștepta.

N-a trebuit să aștepte mult. După câteva minute ea intră în gang. O urmărea de ceva vreme. Știa că trebuie să apară, căci era cel mai scurt traseu spre casă și mereu fusese fără frică. Când erau mici o striga “Joan of Arc” și ea râdea cu poftă căci tocmai văzuse filmul. Nu citea. Nu era genul care să citească și pentru asta începuse încă de atunci să o iubească puțin. Se uitau la filme împreună. Asta făceau ei.

Se uita curioasă la el din capătul celalalt al gangului. Nu îl recunoscuse și n-avea să îl recunoască. Era un bărbat la vreo 33 de ani ce se ruga la pereții plini de graffiti din gangul de la Romană. Dacă ar fi fost alt gen de femeie probabil că s-ar fi temut, probabil că l-ar fi ocolit, dar ea, nu. A ajuns în dreptul lui și s-a oprit.

– Ați pățit ceva? Vă ajut? spuse ea punându-și mâna ridată pe umărul lui și apoi retrăgând-o rapid
– Nu. Sunt ok. Îmi place gangul ăsta. Aici vin să meditez.
– Ah

Se întoarse cu spatele la pereții gangului, tot în genunchi, în fața ei. Ea tresări. Poate îi recunoscuse ochii, poate se speriase. Nu știa. Apoi fără un cuvânt ea isi reluă drumul spre casă.

Trebuia să ia o decizie. Nu putea să rămână aici îngenuncheat la icoanele de graffiti, cu urechile la muncitorii lui ce vorbeau vrute și nevrute în spatele pereților gangului. Oare ei se simțeau la fel când plecau într-o misiune și el le dădea indicații precise? Nu. Asta nu era posibil pentru că el era cel mai disciplinat dintre toți. Hai prietene mai las-o încolo de treabă, dacă îți conduci departamentul așa o să avem toți fețe de morți îi zicea Codruț în timpul ședințelor săptămânale. Codruț se înțelegea bine cu toți muncitorii și normal doar el se ocupa de departamentul liniștit, câte o boală, un cancer ceva la tineri, pe care e și mai ușor să îi transporți, au carnea tare. [Continuarea aici]

Radu

Bărbatul îşi smulse sacoul din cuier, îşi puse pălăria în grabă, trase o înjurătură şi părăsi încăperea, trântind uşa în urma sa. Coborî cele trei etaje în grabă, ocolind atingerea pereţilor sau a balustradei şi privirea trecătorilor, ca şi cum toate acestea ar fi mărturisit, ca şi cum cuvântarea doamnei T. îi fusese verdict şi condamnare. Odată ieşit din incinta clădirii, furia îşi ivi varful de iceberg şi îi ieşi printre dinţi, triumfală. „Mda, mereu se întâmplă ceva! Mereu există ceva la mijloc, ceva de care urmează sa afli! Şi asta ma sperie, lua-v-ar dracu….închis pentru crimă!”

Haina foşnea pantalonii îmbibaţi in frig. Păşea spre casă, cu pălăria pe o parte. Întuise că nu va avea sorţi de izbândă. Maniera în care doamna T. îi explicase totul reducea tirada de gânduri la cel suprem – va trebui să o scoată pe B. din acel mediu ostil şi nepătrunzător pentru ziua de mâine. Pentru moment, nu realiza cum va reuşi să împlinească acest „trebuie”. Gândul acţiona ca un ordin de necontestat, al unei autorităţi. Dincolo de acest fapt, rămânea cu oboseala adunată din sala de aşteptare şi răguşeala de la icnetele cu care îşi însoţi protestul născut de motivele refuzului.

Fusese împovărat de drumul cu trenul, de tumultul nopţilor nedormite şi mai ales de această zi de aşteptare. Cafeaua ce îi uscă gâtul în momentul ajungerii în zona centrală a oraşului încă păstra cu ea o amintire.

Hei, se pare că o imagine poate ascunde mai multe poveşti, nu doar una.  De-asta ne place exercitiul ăsta de scriere blitz. Ne place diversitatea imaginaţiei. Ne place creativitatea imprevizibilă şi spontană. Vă propunem şi o melodie inspirată de aceeaşi poză: