Scrieri blitz: TANDEM

alexandra mihale

Se privi în oglindă. I se păru că seamănă cu Jeanne a lui Modigliani, cu buze roșii și orbite goale. Ăsta chiar nu știe în ce se bagă! Poate ar fi mai bine să nu coboare, să își închidă telefonul, să își șteargă contul de Facebook, să ia o carte în mână și să își toarne un pahar din vinul ăla bun pe care i-l adusese văru-su de la țară.

Oana Romanescu

Alese în cele din urmă un gloss roșu. Da, fără tăgadă, era o seară pentru roșu. Urma să o aștepte la scară. Impactul trebuia să fie violent. Să îi înfigă roșul acela direct în creier, să devină o marionetă în mâinile ei. O merita. Se tot ținea după ea de vreo câteva luni. O zărise în tramvaiul 9, purta o rochie de vară cu  un imprimeu floral si sandale romane. Cel puțin așa și-o amintea el. Apoi – să vezi minune – dăduse întâmplător de ea pe Facebook. Fusese destul de drăguță la început, îi explicase că nu are timp de prostii din astea sentimentale, avea răbdare să îi asculte toate tiradele acelea romanțioase și îi mai arunca chiar uneori plictisită din vîrful degetelor câte un emoticon cu zâmbet tâmp. O suna uneori seara ca să îi recite poezii de Pablo Neruda. Nu înțelegea nici ea prea bine de ce se mai obosea să îi răspundă. Avea o voce destul de plăcută totuși, gravă și caldă în același timp.

Se privi în oglindă. I se păru că seamănă cu Jeanne a lui Modigliani, cu buze roșii și orbite goale. Ăsta chiar nu știe în ce se bagă! Poate ar fi mai bine să nu coboare, să își închidă telefonul, să își șteargă contul de Facebook, să ia o carte în mână și să își toarne un pahar din vinul ăla bun pe care i-l adusese văru-su de la țară. Dar neghiobia se-nfăptuise deja. Îi dăduse, ea, cu gura ei – roșie de atâta mușcat și frământare – o parte din adresă: strada, numărul blocului și scara la care ea, inabordabila și enigmatica domniță, domicilia. L-ar fi văzut în stare să bată din ușă în ușă, până ce avea sa dea de ea.

Răsuci de două ori cheia în ușă și chemă liftul. Se simțea goală de gânduri, nici măcar o fărâmă de emoție sau curiozitate nu-i străbătea mintea sau trupul. Poate chiar era anormală. Liftul se opri cu mini-seismul lui obișnuit, iar ea înaintă prin întuneric, spre ieșire. În mijlocul aleii tivite cu tufe de trandafiri pitici, zări tremurul aproape imperceptibil al unei perechi de pantofi negri, lustruiți cu stăruință, pe care simți privirea înghețându-i.

 

Radu

Degetul mare nu e ce mi-aş fi dorit. Ţi-am spus cât se poate de clar!

–      Hai măi Robert, nu se poate! Eşti ţicnit? Pentru atâta lucru nu se poate să nu te duci la ea…

–      Nu e un “lucru”, e un detaliu ce contează. Gândeşte-te, ne vom ţine de mână, ne vom juca acel joc cu încălecatul degetelor…mi-l va rupe de-l va apăsa peste al meu.

–      Atunci stai singur toată seara. Te chemasem să o vezi înainte să se aranjeze să fac destul de clar faptul că e frumoasă, e elegantă de la sine, că nu-i doar avantajul machiajului. Uită-te la ea! E o doamnă…iar tu te legi de degetul mare!

–     Degetul mare al mâinii…deget de picior egiptean…impunător, dominant, feroce. Mă-ntreb cum se prezintă situaţia la picioare.

–      Sau între picioare!

–      Nu fi vulgară şi vorbeşte mai încet. Dacă chiar mă place, aşa cum susţii, spionajul nu cred că e cea mai bună soluţie. Spionaj, sabotaj, mariaj…sau un voiaj la un estetician, sa facă ceva cu degetele alea!

–       Las’ că vine iarna şi poartă mănuşi. Când vă plimbaţi pe frig şi vânt, îi înghesuieşti mâna în buzunarul tău. Se mai poartă. Iar la restaurant îi verşi lucrurile prin poşetă, să-şi ocupe timpul căutând. Ce naiba faci cu carioca aia?

–       Îmi pictez degetul şi-l trimit la agăţat. Poate – poate e receptivă la glumele mele. De va fi autoironică de la început, ne vom îndrăgosti cu tot cu degete.

 

Radu Sorop

Nicio culisă nu miroase la fel. Culoarul care uneşte cabinele de machiaj ale actorilor, anticamera în care muzicienii încearcă ultimile acorduri dezlânate. Freamătul galeriei, altfel pentru păpuşarul care urcă schela decât pentru balerina în spatele cortinei.

“Hai, mai zi-mi-o o dată!”
“Între noi e un deşert. Biletele noastre de amor au decăzut, cu poezia lipsă. Rămân ridicole într-un sertar în casa de la ţară, iar peste ani te vei-nfuria când ţi le va descoperi copilul din întâmplare, dar doar pentru ruşinea ta–”
“Nu, vezi că o turui şi nu se înţelege: ‘te vei-nfuria, când ţi le va descoperi copilul din întâmplare, dar doar pentru că aşa şi mai departe’, că se înfurie că-i e ruşine de ele, ştii?”
“Da, aveţi dreptate. O iau din nou. Între noi–,” trec instrumentiştii tineri pe culoar, “ah, închideţi uşa, doamna Irina,” se face.
“Tu ce-ai, mă, ce e cu mutra asta?”
“Sunt deprimat.”
“Ei, eşti retardat…,” râsete generale, (aparte) “oopa, ia fiţi atenţi aici la domnul Lucian cu cine–,” trec pe lângă el ca şi când n-ar fi
“– am renunţat în anul doi la actorie pentru că mi s-a părut mult mai ofertantă Păpuşile. Adică, erau numai regizoraşi din ăştia pifani, care-şi făceau mâna cu noi, studenţii, nu ştiau ce să-ţi ceară, cum să te pună, cum să lucreze cu tine. Ei, şi mie mi se părea o pierdere enormă de timp, la Păpuşi învăţai din prima, bine, eu am mai făcut şi lumini după aia, ştii “Faust”-ul de la Sibiu?”
“Al lui Purcărete?” întreabă puţin neîncrezătoare femeia de serviciu în timp ce se dă curtenitor la o parte cu un ‘vă rog, Doamna Alena’, apoi şopteşte “a dracu’ de moldoveancă, n-au putut să-i dea nume românesc”, “de ce ar mai tresări ca ei să îşi dea seama că i-a auzit, de ce şi-ar mai întoarce pe jumătate capul, mai ales că nu-i poate privi în ochi, de ce să se amăgească că căsătoria e singura care a adus-o aici, când ştie că oricum n-ar avea niciodată curajul, mai bine să se gândească doar că e o spectatoare, că acum îşi aranjează machiajul cu prietenele în toaletă, înainte să bată gongul–“
<<<GOOONG>>>
“Haide, dragă, începe.”
“Doamne, dar de ce miroase aşa?”
“Ei, ce vrei, dragă? Spectacol de variété…”

 

 Patricia Iulia Iancu

Atunci mă numeam Helen, aveam 16 ani şi visam să fiu, să fac, să iubesc, să am, să ma duc, să joc în filmele lui Woody Allen. Eram de necuprins, neatins. Eram zbor: în decolare şi-n prăbuşire.

Acum sunt Giselle, am 35 ani şi joc în filmele lui Pablo Berger. Mă uit în oglindă şi-mi amintesc tot felul, mă uit şi mă gândesc la Anne ce gândeşte ea. Nu e o visătoare tipică de 16 ani aşa cum am fost eu. Ea ştie exact ce are de făcut în drumul ei, ştie exact că va lua avionul în iunie 2015 spre Berlin, ştie că are nevoie de ea pentru a-i avea pe toţi ceilalţi. Ea nu caută iubirea, ca o dementă, ştie că iubirea o va găsi şi oricum nu o interesează povestea asta. Iubirea vine cu maturitatea, acum are nişte prieteni grozavi.

Pe când ochii mei curg tuş, ridurile se unesc în lanuri, lanurile ascund multe. Mă ascund. Şi-o piesă pe fundal îmi spune că e bine să alergi în pijama aşa că mă duc să scot îngheţata de căpşuni.

 

Scaietina

Alo! Auzi, fată… mi-am luat un ruj foarte mişto… are colagen, silicon şi … ăăăla cum îi zice botulină… Cum adică nu e bine dacă are botulină? Botulina e o bacterie? Păi şi ce? Poate să fie şi citoplasmă că nu mă deranjează, important e să aibă efect, să le umfle… Cum ce să umfle?

Buzele, tu, buzele, da’ ce ai fată, ce eşti aşa scorbutică azi de nu-nţelegi nimica, na ,că mă faci să ţip c-am dat pe alături, oare mi se umflă şi obrazul?!?

Mai bine ai veni pe la mine că are efect instant ca ness-ul în apă peptidele astea, dacă n-apuci să mă vezi? E drept aş putea să-mi fac nişte selfish din profil decât că vorbind la telefon cu tine, nu se poate că e ocupat.

Fii atentă ce scrie pe etichetă:

“…în timp ce Botoxul netezeşte ridurile prin paralizarea muşchilor cu ajutorul unei injecţii, aceste nanoparticule comunică celulelor pielii să facă singure acelaşi lucru…” A, ai înţeles?

Hai, gata, fată că-nchid să fac linişte să vorbească drăciile astea între ele, Doamne fereşte să înţeleagă greşit şi să mă umfle prin alte părţi că asta mi-ar mai lipsi!

Fotografia care a inspirat textele de azi e semnată de Alexandra Mihale.  Puteţi descoperi şi alte poze la fel de frumoase pe site-ul oficial al autoarei