Scrieri blitz: Vorbeşte cu ea!

mica fotografa

Da…nu se schimbase deloc. Era la fel de fragilă. O sculptură într-un bob de orez. Acum că o ținea lipită de el, își dădea seama că urâse mereu asta la ea. I-ar fi fost lesne să o strivească oricând.     

Ariadna

– Am intarziat, ştiu, dar asta nu înseamnă că merit privirea ta de plastic. Încerc sa fiu altfel, să mă schimb, să fiu barbatul pe care ţi-l doresti, să nu mai iubesc alcoolul şi prafurile, dar e atât de greu mai ales când mă pui sa aleg între tine şi toate plăcerile vieţii mele.Te  iubesc dar nu mai sunt îndrăgostit de tine.Te iubesc atât de mult încât nu exist fără tine, dar nu renunţ, e absurd ce-mi ceri. Uită-te la tine: te-ai transformat într-o păpusă fără suflet si fără viaţă de când respiri acelaşi aer cu mine.Ţi-am supt viaţa din tine şi ai devenit plastic, un manechin trist şi distrus. Cum vrei atunci să vin acasş treaz şi să mă opresc în privirea ta?

-Plec!

-O să te întorci pentru că mă iubesti.

-Ţi-am iubit sufletul şi privirea, dar le-ai dat o supradoză şi acum sunt scrum. Nu a mai rămas nimic din tine. Eşti o nălucă tristă înecată în aburi de alcool.

-Nu am nevoie de tine! Pleacă!

Şi a plecat. Mintea lui începe să deruleze întâlnirea, iubirea, atingerile, vocea ei blândă care îi adormea demonii, sufletul lui dezgolit de măşti când era cu ea, ticurile ei verbale pe care le iubea, cum îl facea sa se simtă când îi săgeta inima cu o privire, cum era mai bună decât orice combinaţie psihedelică pentru că era iubirea vieţii lui şi asta nu se poate înlocui cu nimic.

A mai încercat  să ajungă la inima ei, dar au trecut totuşi 20 ani.

Viaţă ratată….

 

Oana Romanescu

Mirosul de cafea proaspăt măcinată învăluia acea dimineață somnoroasă. Ana simți deodată înlănțuirea a două brațe ce-i păreau atât de cunoscute. Scăpă ibricul din mână, dar licoarea risipită pe linoleumul gri – pe care se cam gândea de multă vreme sa îl schimbe – și pe picioarele goale nu reuși să smulgă niciun icnet de pe buzele ei crispate. Acum să fi venit bună-sa să îi ghicească în cafea! În destinul acela ce zăcea împrăștiat, irosit, cleios. Nu îndrăzni să se uite în spate. Oare cum intrase? Ușor, hoțește, nu auzise nimic. Îi simțea răsuflarea sacadată și fierbinte în ceafă. Niciun cuvânt. Doar aerul acela clocotitor ce-i inunda urechea și două mâini așezate leneș și stângaci în jurul taliei ei.

Da…nu se schimbase deloc. Era la fel de fragilă. O sculptură într-un bob de orez. Acum că o ținea lipită de el, își dădea seama că urâse mereu asta la ea. I-ar fi fost lesne să o strivească oricând.

În cele din urmă, se hotărî să se întoarcă. Îl fixă cu o privire albastră, nici senină, nici bolnavă. Nu mai putea dezlega nimic în ochii femeii acesteia care nu știuse niciodată să se ascundă de el.

– Dansezi, iubito?

–  Miroși ca-ntodeauna; a fugă.

 

Marina

  Te sun de câteva zile. Încerc să dau de tine prin toate metodele posibile. Ți-am trimis mail, ți-am dat mesaje, ți-am lăsat mesaj și pe facebook și nimic. Niciun răspuns. Tu nu știi că orice întrebare are un răspuns? Și că orice răspuns poartă în el o întrebare? Chiar trebuie să pun întrebarea? Chiar e nevoie să-mi pierd energia ca să mă poți băga în seamă? Nu știu cu ce ți-am greșit. Chiar vrei să auzi o întrebare de la mine, ți-o zic. Îmi fac curaj și ți-o zic. Dar să știi că ăstea-s ultimele cuvinte pe care le posed… Mă mai iubești?

 

Miruna Bacali

O privea precum Pygmalion pe Galateea, odinioară.

―Poftim?

O privea precum geniul încredințat de puterea pe care o are asupra…

―Stai, stai puțin! Ce tot îndrugi acolo?

―Asta va fi tema piesei! Despre simplul om care se transformă în creator.

―Și despre cum omul ăsta al tău prinde gust pentru distrugere, fiindcă se crede Dumnezeu? Despre cum mama unei femei care nu poate face copii ajunge să-l poarte în ea pe cel care-i este, în fapt, nepot? Despre dileme etice din ce în ce mai complicate?

― …

―Da, ne place să ne imaginăm puternici. Liberi, nesupuși destinului. Fiindcă dacă am recunoaște că de fapt suntem mai fragili decât un fir de iarbă, atunci am înnebuni.

―Dar…

―Dar există un univers în care noi suntem stăpâni. Noi plăsmuim și reducem la tăcere, noi eliberăm demoni sau hrănim îngeri. Noi scriem istoria. O ștergem, și dacă nu ne place, o luăm de la capăt.

―Da!!! Așa că până la urmă, le vorbim despre…

―Șșșt!

 

Patricia Iulia Iancu

Eşti încordată şi pari din alt decor. În dans trebuie sa fii întotdeauna în contact efectiv.

– Pentru că nu sunt din decorul ăsta. Aici eşti numai tu, cu priceperile şi angoasele tale. Nici măcar nu vreau să facem spectacolul ăsta. Vrei să vorbim despre constrângeri sociale, despre experienţa colectivă şi despre emoţionalul colectiv prin dans, în timp ce corpul meu nu are articulaţii şi este lipsit de organe. Sunt numai fibră de sticlă şi punct.

– Eşti capabilă de a-ţi materializa interiorul în exterior. Eşti la fel de vie precum sunt eu. La fel de afectivă şi maleabilă. Instalaţiile de aici sunt artificiale, nu tu.

– Te contrazic, eu sunt artificială. Sunt cea care stă pe Madison Avenue în aceeaşi vitrină de şapte ani. Sunt cea care în acest moment tânjeşte după rochia din jacquard metalic a lui Oscar de la Renta. Îmi venea perfect. Corpul meu este folosit pentru fanteziile altora şi blocat în propriile-mi fantezii. Sunt un lux aparent şi o consistenţă afectivă inexistentă.

– Eşti parte din subiectivitatea spectatorului. Acum mută-ţi privirea în sus, zâmbeşte şi sedu-mă în continuare.

 

Radu Sorop

Noul atelier e spaţios, într-adevăr. Îţi ia treizeci şi patru de secunde să-l parcurgi dreptunghiular, cu pas grăbit. Suficientă lumină. Poate prea multă, dacă cineva chiar ar fi să se plângă. De fiecare dată când am puţin timp liber, mă plimb încet de-a lungul celor patru pereţi si mă minunez cum de-am ajuns să fac asta. Vizavi sunt câteva redacţii de ziare sau reviste. Mă relaxează să privesc agitaţia lor. Şi apoi maşinile de jos, în fluxul lor anost.

‘Domnul…,’ şi vocea se pierde. De câţiva ani, nu mai înregistrez numele pacienţilor. Să intre, bineînţeles. Îl recunosc, l-am văzut la televizor sau undeva. Îmi amintesc ce facem aici şi zâmbesc. Bine aţi venit, bine aţi venit, oricine aţi fi.

‘Domnule profesor, vă mulţumesc că m-aţi primit’, zice foarte atent. Nu pare nervos, deci n-o să-l ajute lumina din plin.

‘Sunteţi cu mâinile, nu?’

‘Da. Da, domnule profesor, eu cu mâinile.’

Modelele ar trebui sa fie gata de ieri, aşa că îl conduc în diagonală prin camera însorită. Zece paşi moi, în ritm calculat.

‘Aţi văzut cumva un film, Mâinile lui Orlac?’ spune subit, intempestiv. ‘E mai vechi, cu Peter Lorre, dacă vi-l amintiţi, un artist german.’

Deschid cabinetul şi-i spun sincer că nu mi-l amintesc. De altfel, nici nu mă uit la filme mai vechi de cinci-şase ani.

‘A, nu,’ spune oaspetele meu. ‘E vechi, vechi rău de tot. Din epoca alb-negru. Un pianist îşi schimbă mâinile. Din greşeală, sunt ale unui criminal. Şi de aici…’

Zâmbesc.

‘Speraţi să deveniţi un criminal, domnul meu?’

‘Nu, evident. Vă spuneam ca o metaforă. De aici poate mi-a venit ideea. Nu ştiu nici eu,’ adaugă puţin abătut. ‘Nici n-am văzut filmul, am citit într-o carte.’

‘Bine, dar pe vremea aceea ar fi părut totul foarte…science-fiction, nu-i aşa?’

Îi deschid larg uşile cabinetului. Viitorul meu pacient se apropie.

‘Îmi pare rău că manechinele sunt de damă,’ mă prefac eu că mă scuz, ‘dar aşa sunt modelele. Oricum, forma mâinilor va fi identică. Dacă vreţi,’ îi fac chipurile concesia, ‘un tehnician de-al meu le poate decupa de corp. Să le vedeţi şi aşa.’

E de acord. Vom bea o cafea într-un mic salon de primire adiacent. Când noi ieşim, îl prind cu coada ochiului pe tehnician, care intră pe uşa din faţă. Are buzele strânse şi nu se uită la mine. Are o zi proastă.

Mi-l imaginez cum trasează primul contur în jurul încheieturii şi-apoi uit de el în sporovăiala despre recuperare. Ne bem cafeaua, iar el lucrează în camera de lângă. Şi se gândeşte la râuri aprinse de tafta, la-nşurubări ce nasc nervuri de viţă, tot concentrare, asincronuri decantate din aer, paşi de mătase şi curentul de pe scenă, larve de crep satin, aplauze-n fandare şi la toate lucrurile care nu sunt şi ar fi putut fi.

Foto: Ana Maria Moldovan/Mica fotografă . Mulţumim! 🙂