Scrieri blitz: pădure, mister, iluminare

poza_scriere_blitz_3

Cristina Posircaru

Urmărindu-l pe Snorky, ariciul de pluş, dar totuşi ţepos, Caty ajunsese departe de oraş. Mersese cu ochii în pământ, pentru a nu pierde din vedere creatura micuţă ce se deplasa cu o agilitate incredibilă, şi nu observase când se schimbase decorul. Blocurile şi străzile dispăruseră. Acum, ridicând privirea pentru prima dată din pământ, văzu minunăţia. Se afla într-un fel de pădure, cu arbori mai mari decât văzuse vreodată. Rădăcinile încolăcite a doi copaci gigantici din faţa ei creau un pod deasupra unui râu ciudat. Îi era frică să se aplece pentru a vedea mai bine ce se afla dedesubt. În aer, se simţea un miros metalic, dar înainte să identifice sursa lui, privirea îi fu acaparată de zecile de luminiţe ce se aprindeau în scorburile unor trunchiuri de copaci. Erau copaci mai mici, care fuseseră probabil tăiaţi de tineri, iar acum foloseau pe post de locuinţă.

Cine trăia oare acolo, în scorburi? Caty se sprijini de rădăcina unuia dintre arborii gigantici şi privi cu sfială încercând să desluşească ce se petrecea în trunchiurile luminate dinspre interior. În depărtare, o scară cu trepte din crengi de copac urca spre ceea ce părea a fi un luminiş. Caty nu vedea mai departe de atât, dar îi era teamă să înainteze. În plus, cum ar fi putut trece prin râu pentru a ajunge la scară? Mirosul metalic o izbi din nou. Privi mai atent spre şuvoiul de apă. Îşi dădu seama că era un râu de sânge.

 

Ferdydurke

Într-adevăr, Regatul Pârşilor era destul de bine iluminat.

Nu neapărat “feeric” cum se exprimase taică-său, dar, da, în mare parte energia luminoasă fusese corect distribuită. Daca analizai toate detaliile nu mai rămânea niciun dubiu: era opera unui arhitect peisagist scandinav uşor peltic, prieten cu Nils Holgerson, pasionat de taxidermie, avid colecţionar de abţibilduri cu elfi.

Hm, totuşi, cam fastidioşi pârşii ăştia.. They played it safe. Într-un loc ca ăsta ar fi fost mult mai potrivită intervenţia unui specialist japonez, cu o redesenare mult mai centralizată a ansamblului, iar lumina să izvorască dintr-un candelabru în formă de pagodă antiseismică cu baza în sus, pentru un efect de ciupercă, Hiroshima-like. Doar suntem în pădure. Dar, na, ce să-i faci, pârşii tot pârşi..

 

Mădălina Aldea

Doctorul îi luă mâna stângă în mâna lui. Îi vorbea cu o voce calmă, liniștitoare. Îi strânse scurt mâna. Fata tresări ușor. Doctorul continuă să îi vorbească pe același ton egal. Îi strânse mâna a doua oară, ea închise ochii. Doctorul ridică un pic tonul apoi îl păstră la aceeași intensitate până la ultima strângere a mâinii. Și pentru el era prima data când aplica procedeul Elmer. Fata intră în transă. O întrebă ce vede. Era într-o grădină fermecată. Era la poartă și îi era teamă să intre. Avea vreo 6 ani. Ar fi vrut să o aștepte pe mama, dar mama era mereu la serviciu, de dimineață până seara târziu.

-De ce nu îl aștepți pe tata, întrebă doctorul, deși știa răspunsul.

– Tata a murit când eram eu mică, el nu mai e demult. Am rămas doar eu mama și fratele meu mai mare, care are tot timpul grijă de mine.

– Și acum, acum de ce nu e cu tine?

– Nu știu. Ar fi trebuit să fie. E mereu cu mine.

– Bine. Spune-mi mai multe despre grădina asta.

-Este fermecată, copacii au ochi care mă urmăresc, este mult verde închis, iar deasupra noastră e un nor în formă de nu știu ce formă este asta.

– Nu știi? Descri-o!

– E ca un morcov, mai gros și pufos.

– Îți place?

– Da. Am mai văzut-o și înainte. Știu forma asta, doar că nu știu cum se cheamă.

– Ce faci mai departe? [Continuare aici]

 

Radu

Luminişul era deşteptat de susurul pârâului. A celui ce mă însoţea. Şi ca orice luminiş, era luminat. De licurici insomniaci sau de lanterna Înaripatului ce lucra ca paznic de noapte. Uşor grăbit, pârâul mi-o lua înainte. Cotea pietrele, se strecura pe scări mărunte de lemn pentru a-şi duce la bun sfârşit peripeţia prin pădure. Îmi povestea cum aceasta suferea din pricina lipsei de măsură a oamenilor. Uitându-mă mai bine, am văzut cum fiecare copac decapitat devenise arătare ciclopică; pe trunchiul desfigurat se găsea câte o zonă sticloasă, sferică, străbătută de mici canale şi striaţii. În centru, ca o pupilă, un punct negricios se mişca dezordonat. Această activitate stranie semăna unei priviri speriate. Punctul se contracta şi se dilata, cu rapiditate.O anumită cavitate făcea aşa-zisul glob să închipuie o rană deschisă. Era un ochi metafizic, un culoar de acces. Pârâul îmi şopti că pe acolo se poate ajunge pe tărâmul originar al naturii. Acolo unde oamenii au sufletul uşor, de scatiu şi raţiunea clădită de acelaşi arhitect ce a ridicat copacul înţelepciunii. Acolo lanţul trofic este scriptura, iar scatiul, având sufletul la fel de uşor precum omul, îi este înfrăţit. Am vrut să pornesc într-acolo, dar o voce cunoscută îmi amintise că mai am de aşteptat câţiva ani.

 

Ana Mănescu

Bătrânii își împreunaseră rădăcinile. Două sentinele, o poartă între ea și întuneric. Își așeză palma pe unul dintre trunchiuri. Întreaga poiană se lumină. Își duse mâinile la piept. Noapte iară. Palmă – zi, piept – beznă. Aprinse și închise pădurea de șase ori.

Termină!

Nu se putu abține. Șapte. Gata.

Gata.

O floare începu să se deschidă. O mângâie cu mâna liberă. Floarea clipi și blestemă. În jur, pădurea își deschidea câte un ochi pe fiecare trunchi. Toți erau brăzdați de vene sparte. Frunzele dormeau amestecate. Râul sforăia și mirosea a noapte albă.
Mușchiul de pe sentinelă îi gâdilă brațul și începu să-i acopere sânii. Peste degetele de la picioare se jucau rădăcini subțiri. Tălpile îi deveneau țărână, călcâiele – pietre roase.

Văzu scările care duceau spre casă.

O să-mi rup gâtul pe ele.

Încă cinci minute, mama…

Negură. Călcă cu grijă până la prima treaptă. Încercă sentinela – lumină. Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, gata. Poiana bombănea sau se alinta. Propti o creangă în mușchi și începu să urce. Fiecare pas era un tunet, iar scânteile făceau frunzele să tremure.

Încă cinci minute, mama!

Se prăbuși peste creanga ce trosni ca un bec ars. Pădurea adormi la loc. Râul sforăia și se înroșea.

 

Andreea Tan

Astăzi o fac! Mai stau puţin, să mă asigur că nu e nimeni în jur, şi urc scările. De fapt, nu e nimeni niciodată aici. Nici păsările nu poposesc din zbor. Nu se aude nimic. Niciodată nu s-a auzit vreun foşnet aici. În restul pădurii dau mereu peste insecte grăbite, iepuri cu urechile ciulite, aud din când în când cum trosneşte o creangă sub o copită de căprioară. Dar nu aici. Off, ce simplu ar fi fost dacă era încă Buni lângă mine. Ea sigurar fi ştiut ce e locul ăsta şi de ce e atâta linişte. La început am crezut că aici locuiesc spiriduşii, dar nu mai cred în ei. Dacă spiriduşii ar fi existat, aşa cum îmi povestea Buni, m-ar fi ajutat să o salvez. Dar degeaba am venit să cer ajutor, că nu e nimeni. Buni a murit şi am rămas cu poveştile ei. Da, astăzi urc scările. Uite, am să le şi număr, să văd câte sunt: una, două, trei. Linişte. Parcă muşchiul crescut pe scări îmi înghite paşii. Hm… treisprezece, paisprezece… Parcă se vede o lumină. Mă apropii de capăt.Încă puţin.Treizeci şi doi, treizeci şi trei, gata! Dar cine…? Nu-mi vine să cred! Buni!?

 

Miruna Bacali

În orașul în care lumina nu exista, totul era altfel. Doar câțiva dintre Bătrâni mai povesteau nepoților despre ce însemna ea. Dar nimeni nu se mai avântase dincolo de hotarele Tărâmului. Legenda pălise, își pierduse farmecul. Și totuși, unii copii încă mai trăiau cu nostalgia descoperirii. „N-ai ce căuta acolo!” strigă mama Clarei făcând un semn amenințător cu degetul. „Dar mamă, de ce nu? Nu ți-ai dorit niciodată să cunoști o altfel de lume? Bunica îmi vorbea despre culori. Îți dai seama ce lucru minunat e o culoare?” „Cine ți-a băgat ideile astea în cap? Nu e întâmplător că ne-am născut într-un loc! Înseamnă că trebuie să rămânem acolo și să respectăm obiceiurile și datinile!” „Dar…” „Nici-un-dar! Treci acasă și nu mai veni cu idei crețe!” Dispăru repede din ochii mamei, apoi, având grijă să nu o urmărească nimeni, se îndreptă către hățișurile care mărgineau orașul. Cum avea să-și croiască drum până dincolo de ele? Nu știa, dar vocea care o călăuzea dinăuntru era mai puternică decât teama. Începu să alerge. Bunica îi spusese că trecerea nu e ușor de găsit. Altfel n-ar fi așa greu să pătrunzi dincolo. Inima începu deodată să-i bată mai tare. În stomac simțea o fluturare de aripi. Era ceva cu totul nou, și totuși înțelegea. Din depărtare, văzu o formă care ieșea în evidență în țesătura de spini, ca un zid. Era un copac bătrân, al cărui trunchi măsura cât trei, patru case laolaltă. Câteva mlădițe de iederă porneau dinspre pământ, părând că ies din el, și se desenau de-a curmezișul trunchiului, ca și când ar fi vrut să arate cuiva încotro s-o apuce.
Clara dispăru după rădăcinile uriașe.

 

Foto: Phil McDarby