Scrieri blitz: Next track >>

vlad eftenie

Şi de-acum?! Încotro s-o apuc?! Clişeul străzilor pustii, al ploii purificatoare. N-am niciun chef. Suferinţa nu-i pentru mine. Nici văicărelile.  Măcar de-ar fi un loc deschis pe-aproape. O cafenea. Un colţ în care să mă adun, să văd ce-i de făcut.

 

Andreea Tan

Când era mică îi plăcea ploaia. Refuza cu încăpăţânare căciuliţa pe care încercau adulţii să i-o pună pe cap şi o zbughea de sub umbrelă imediat cum simţea că mânuţa nu-i mai era strânsă cu putere. O certau, o ameninţau cu pneumonia şi moartea, cu doctorul şi injecţiile, cu pedeapsa şi interzicerea televizorului, dar degeaba. Atracţia ploii era mai puternică decât ameninţările. Şi adolescentă fiind, la liceu, când toţi colegii fugeau să se adăpostească de ploaie cu mapele deasupra capului, ea îşi arunca haina şi pantofii, ieşea în curtea liceului, ridica faţa spre cer şi se învârtea încet, îmbrăţişând parcă stropii. Îşi amintea ciorchinele de feţe de la ferestre şi coatele pe care şi le dădeau colegii când se oprea ploaia şi ea intra udă şi fericită în clădire. Bineînţeles că o priveau ca pe o ciudată, dar ei nu-i păsa, ploaia îi vorbea iar ea era fericită să asculte.

După ce împliniseră treizeci de ani, toate prietenele ei începuseră să se autoironizeze, declarând că au îmbătrânit pentru că nu mai rezistă la nopţi pierdute în cluburi sau nu-şi mai amintesc unde pun obiectele prin casă. Dar ea a ştiut că a îmbătrânit la 25 de ani, când a răcit prima dată după ce a ieşit în ploaie. Atunci a simţit că ploaia nu o mai vrea, că nu îi mai vorbeşte, că nu o mai mângâie. Atunci şi-a cumpărat, cu inima strânsă, prima umbrelă.

 

Cristina Poşircaru

Vocea ta îmi spunea, ca în fiecare seară, în drumul dinspre serviciu spre casă, vorbe clişeu, declaraţii de iubire, promisiuni de fericire. Îmi puneam căştile în urechi, mă izolam de lume, timpanul, scăriţa, nicovala şi ciocanul vibrau odată cu notele calde ale muzicii tale, dar frigul tot mă ajungea şi ploaia, zăpada îmi înţepau obrajii, îmi crăpau mâinile. Tu cântai despre plaje însorite, dar eu tot aveam nevoie de umbrelă când aşteptam la opt seara tramvaiul în staţie. Şi parcă omul cu căciulă din blană de oaie care aştepta în frig lângă mine era mai aproape decât erai tu, chiar şi aşa, înfipt în urechi.

„Îţi mai aduci aminte?” cântai, de parcă nu tu ai fi fost acela care a uitat. Te-aş fi găsit probabil într-un studio înregistrând o nouă piesă despre plaje însorite, având o nouă muză pentru a te inspira în versuri. Şi, să fim serioşi, de multe ori nici măcar nu erai în stare să compui tu aceste 2-3 versuri care se repetă întruna şi pe care le numim, cu o imensă indulgenţă, „melodie” sau, într-un acces de nebunie şi totală ignoranţă faţă de valoarea muzicii adevărate – „hit”.

Tramvaiul a sosit. Next track >>

 

Mădălina Aldea

Eram la doar câțiva păși unul de celălalt și eu am început să râd. Nu mă puteam opri.

Ana potolește-te, toată lumea se uită la noi.

Deodată mi-a trecut râsul. M-am uitat în ochii lui și scârbită mi-am lăsat umbrela în pământ. Picăturile de ploaie s-au ascuns liniștite sub ochii mei.

Iar n-am zis nimic. El mi-a luat umbrela din mână și a deschis-o din nou. M-a luat de braț. M-am smucit și mi-a dat drumul.Am pierdut metroul din cauza ta. Mă uit întrebătoare la el. Ce vrei? Merg cu metroul acum. 11 nu a fost niciodată potrivit. Nu pentru mine.  S-a întors și a plecat. Am luat-o la fugă după el.

Nu înțeleg ce vrei. Nu înțeleg de ce nu îmi zici ce vrei. Du-te acasă că vine potopul și o să te ia pe sus. Ești prea mică să îi reziști. Mereu zicea așa că sunt prea mică și firavă.

Du-te dracu Alex.

Ah văd că nu ți-ai pierdut apetitul pentru înjurături în ploaie. Asta a fost în loc de bună înțeleg.

N-am zis nimic. Când eram mică mă ascundeam în dulapul lui și așteptăm să mă găsească. Se îngrijora mereu, mă caută peste tot și la sfârșit eu râdeam și el se supăra și nu îmi mai vorbea vreo două ore,dar mereu îi trecea. Asta era demult.

Puteai să suni.

Să sun să ce? Eram gravidă prostule, gravidă și fără nimic.

Aveai o familie.

O familie rușinata, care făcea consilii de familie în bucătărie și îmi plănuia mie viața. Crezi că dreptul tău, dreptul vostru asupra mea era într-atât de mare?

Așa că ai preferat să fugi.Ce s-a întâmplat cu el?

Nu e treaba ta. A dat iar să plece. L-am prins de mână.

L-am dat. L-am dat unei familii bune. Acum studiez, Alex. Studiez.

Studiezi și mai ce?

Am tăcut. Nu știam ce sa zic, nu vroiam sa il mint, nu pe el.

Mă descurc.

Cum te-ai descurcat întotdeauna, Ana. Am să îi spun mamei că ești bine. Am să iî spun că nu s-a rugat degeaba.

Nu. Nu-i spune nimic. Ar fi mai rău. Si nici lui nu iî spune nimic.

 

Oana Romanescu

E deja a treia lună de când ploaia își respectă cu sfințenie ritualul nocturn. Probabil pe undeva într-un colț de oraș vreo paparudă nu-și vede de treabă și face și ore suplimentare, fluturându-și frunzele de trestie legate-n brâu și fredonând refrenul acela cu care și noi aveam convingerea că aducem ploaia când eram copii: “Paparudă-rudă/ Vino de mă udă…” Mă îndrept spre stația de tramvai. Iar am uitat să îmi cumpăr o impermeabilă. Pe stradă abia dacă se mai zărește câte o siluetă grăbită, mergând cu capul în jos, cu pași bine calculați, ținând în mână câte o umbrelă ca pe un soi de trofeu. Tramvaiul 3 oprește în fața mea. Mă uit cu un fel de compasiune maternă la toate chipurile astea obosite ce se îndreaptă spre casă, purtând cu ele toate neajunsurile și umilințele zilei. Tramvaiul își închide ușile cu scârțîitul său obișnuit de acordeon dezacordat (de dezacordeon, îmi zic eu în sine foarte distrată) și pleacă mai departe, sfârtecând bulevardele borțoase și boțite de potop, ducând cu sine toate trupurile astea istovite, ca pe niște saci de cartofi ce urmează să fie pregătiți și asezonați cum se cuvine în propriile bucătării – à la domestique – înghesuite și insalubre.

Răpăitul ăsta necontenit mă scoate din minți. Mă văd prăbușindu-mă pe pavelele reci, cu un șiroi cald și roșu strecurându-se printre buzele întredeschise (menționez că mi-ar plăcea ca gura măcar să arate destul de bine, de asta cred ca ar fi ideal să cad pe spate), întinându-se în ploaia asta murdară, urbană. Cel puțin aș mai aduce puțină culoare în universul ăsta blestemat, monocrom.

Multe păcate trebuie să spele ploaia asta! Probabil a reușit deja să lustruiască și păcatul originar. Cu siguranță oamenii nu se mai fut, împărțindu-și anevoios timpul între a-și curăța hainele de noroi și sufletele de păcate.

Nu aș vrea să cad; sub pardesiul gri, toate ploile din lume nu ar reuși să scoată pata din rochia mea roșie, sfâșiată.

 

Radu

Şi dacă laptele s-a răcit, îl va încălzi el. E destul de mare. Se descurcă să aprindă un aragaz. Se va pune la masă, va mânca, apoi va găsi biletul. Sau poate se va schimba între timp în hainele de casă. I le-am lăsat, ca de-obicei, lângă cuier. Pantalonii pe care nu vrea să-i poarte, la care comentează mereu… Acum, cu Vali, va fi obligat. Tatăl său nu-i va lua în seamă toate prostiile, ca şi mine. Îl va ameninţa că nu-i cumpără smartphone-ul ăla, îl va potoli. Când mă voi întoarce, vor dormi. Îmi va fi mai uşor aşa.

Şi de-acum?! Încotro s-o apuc?! Clişeul străzilor pustii, al ploii purificatoare. N-am niciun chef. Suferinţa nu-i pentru mine. Nici văicărelile.  Măcar de-ar fi un loc deschis pe-aproape. O cafenea. Un colţ în care să mă adun, să văd ce-i de făcut. E duminică seara, nici Mădă nu-i acasă. Ea n-ar fi oricum o soluţie – “măcel de sfaturi, cireadă de indicaţii”, cum chiar ea se autopropune. Nu mi-ar prii. Mi-ar părea că sunt şi mai inutilă, că nici n-a început bine încercarea şi deja nu mă descurc…că sunt mică şi disperată, lipsită de sprijin… Parcă văd cum se vor năpusti toţi pe mine când voi începe tratamentul. Şi mama, cu problemele ei, şi tata, pisălogul de serviciu, şi bietul Vali cu nenumăratele-i pilde şi metode de a te reclădi chiar dacă mai degrabă ai vrea să simţi cum e să nu mai simţi. Nu, nu gândi aşa. Te curpinde disperarea. Lasă-i să te susţină, dacă ei vor. De nu le va ieşi, nu  va fi vina ta. Melanom îi zice. Aşa. Cu tine mă lupt. Acum că ştiu cum te cheamă, hai să intru pe net să văd ce mă aşteaptă.

 

Radu Sorop

Dragă jurnalule,

Mi s-a întâmplat o nenorocire astăzi. Ieşisem din tură şi aşteptam tramvaiul spre casă. Ploua, ca întotdeauna în primăvara asta. Ascultam muzică în căşti, cred că era un jazz, dar nici nu-mi mai amintesc acum – ştii că în vară vin The Cat Empire?!! – şi mă gândeam că port aceleaşi haine de la sfârşitul lui februarie. Deodată, îmi bipăie telefonul, un mesaj. Îl scot din buzunar, mă uit: nu ştiam numărul. Citesc.

Nu mai ştiu exact cum suna, fiindcă l-am şters imediat, dar spunea că mi-a luat numărul de la salon, de la Cami – o, Doamne, să vezi ce îi fac! – şi că el stă în blocul cu salonul, şi că mă vede zilnic, şi că i se par foarte drăguţă, poate aş vrea să ies cu el la o cafea într-o zi, îi place mult de mine, şi până aici zâmbeam, ştii cum e, plăcut să te mai curteze cineva din când în când, dar când am citit ultima propoziţie, că se uită chiar acum la mine pe fereastră şi că nu vede niciun tramvai în zare, îi pare rău de mine, pe ploaia asta…

M-a trecut un fior din cap până în picioare şi am zis “Doamne, dacă ăsta e Claudiu, care vrea să mă verifice?” Am şters numărul ca proasta, imediat. Trebuia să îi răspund ceva, că nu, că să mă lase în pace. M-am crispat toată. M-am crispat şi am aşteptat 25 de minute tramvaiul şi nu m-am uitat o dată la blocul de vizavi. Numai în lungul liniei, după tramvai.

Am ajuns acasă, şi nu ştiu de ce, ca proasta, i-am făcut tocăniţă de cartofi cu roşii lui Claudiu, că ştiu că-i place cel mai mult, şi mi-am dat seama că dacă a fost el, o să zică imediat că mă simt vinovată, şi am plâns o juma’ de oră, până a sunat jos, m-am spălat repede şi l-am primit. La masă n-a fost nimic. Acum a coborât până la nea’ Nicu, joacă Steaua. Mi-e frică, jurnalule, mi-e frică şi nu ştiu ce să fac. Nimeni n-a mai trăit frica mea vreodată.

Fotografia care a inspirat textele de azi a obţinut locul I la categoria Open Low Light  din cadrul concursului Sony World Photography Awards, fiind selectată dintr-un total de 70 000 de înscrieri. Felicitări pentru frumoasa performanţă, autorului, Vlad Eftenie! Mai multe poze la fel de interesante găsiţi pe pagina de Facebook a artistului. Iar pe blogul personal al lui Vlad Eftenie veţi descoperi poveşti impresionante despre aventura în lumea fotografiei atunci când drumul e luminat de o pasiune puternică. 

Sugestie muzicală: curator artistic Claudia Vlad