Scrieri blitz: Ice, ice, baby

georgiana girboan

Ieși din casă aproape fugind, într-un halat subțire de mătase și desculță. Ninsese toată noaptea. Totuși nu simțea deloc frigul. Cine și-ar fi putut închipui că în capul ei frumos de femeie pierdută se topeau într-o arșiță cumplită de gânduri zeci de veri toride?

 

Oana Romanescu

Unu fix. Sări ca arsă din fotoliu și scoase de sub pat o valijoară veche de metal, pe care o cumpăraseră împreună dintr-un târg de vechituri. Mergeau adesea în astfel de locuri, construiau mereu povești în jurul tuturor acelor obiecte de care oamenii ajungeau să se descotorosească din cine știe ce motive.

– Uite, serviciul ăsta de cafea sigur a fost al vreunei cucoane putred de bogată, cu menajeră, majordom și toate cele.

– Probabil tot ale ei erau și mobilele astea de aici. O fi lăsat-o bărbatu-său și s-a gândit să le arunce pe toate! zicea el râzând.

Zâmbi când își aminti de asta: acum ea era cea care pleca. Nu avea să ajungă nici cucoană, nici putred de bogată, nici nu avea să fie lăsată de nimeni. Îngrămădi cât de multe lucruri putu în valiză: actele, pensulele, câteva rochii de vară, o pereche de șosete, pasta și periuța de dinți, eșarfa verde cu maci, vreo două cărți luate la nimereală de pe masă, Jurnalul de vise (un fel de omagiu freudian pe care îl reîmprospăta în fiecare dimineață) și alte câteva mărunțișuri pe care abia dacă le mai vedea.

Ieși din casă aproape fugind, într-un halat subțire de mătase și desculță. Ninsese toată noaptea. Totuși nu simțea deloc frigul. Cine și-ar fi putut închipui că în capul ei frumos de femeie pierdută se topeau într-o arșiță cumplită de gânduri zeci de veri toride?

Lăsă valiza din mână. Uitându-se la ea, i se păru că semănă mai mult cu o canistră de benzină. Poate ar fi fost mai bine așa. În loc de toate lucrurile alea lipsite de sens aruncate in ea, mai bine ar fi fost vreo câțiva litri de benzină. Parcă auzea lemnul ăla vechi trosnind sub șfichiurea brațelor de foc! Să ardă totul! La asta nu se gândise. Acum era însă destul de târziu. El s-ar putea întoarce în orice clipă și ar privi-o a dojană blândă cum stătea acolo pironită în mijlocul aleii, ca un copil îmbufnat, și ar săruta-o pe frunte și ar duce-o în casă. I-ar face un ceai cald de măceșe și ar găsi cu siguranță muzica potrivită să o înmoaie. Nu, trebuia să plece chiar acum. Acum că el o iubea cel mai mult. Se ridică ușor pe vârfurile degetelor și se porni la drum. Încotro? Avea să afle imediat ce va fi tras zăvorul porții. Nu avu curajul să privească înapoi. Simțea că trage după ea nu doar valiza, ci casa cu totul: cu biblioteca ei, cu micul lui atelier, cu acoperișul pe care îl reparaseră împreună când se mutaseră acolo, chiar și cu veranda pe care adormea deseori cu vreo carte în mână sau zgâindu-se la cer. Nu! Trebuie să se grăbească.

 

Ariadna

Eram în încăperea zgomotoasă şi parfumată, plină de visurile neîmplinite ale lor, celor ce au cedat compromisului. Socializam cu zâmbetul meu ştampilat parcă şi nu îmi mai găseam sinele. Simţeam că mă sufoc, că mă îndepartez din corpul meu şi în curând o să dispar pe veci, eu, aşa cum sunt eu. Şi atunci s-a intâmplat ceva nefiresc: mintea mea a încetat să mai gândească. Mi-am desfăcut cu mişcări precise fermoarul rochiei care a căzut mai repede decât mă aşteptam la pământ. Atunci am simţit privirile lor, gândurile lor care mă atacau ca şi pietrele din Noul Testament. Nu m-am oprit. Am continuat cu pantofii şi accesorile grele care mă trageau în jos şi am terminat cu tot ce îmi mai acoperea corpul. Cu capul sus şi privirea ţintă la semnul EXIT am ajuns în stradă, desculţă pe zăpada proaspăt căzută pentru picioarele mele. M-am uitat în jos şi mi-a plăcut: eu, cea adevărată, întoarsă la începutul vieţii şi tot ce a rămas din ce am fost e doar oja roşie şi o valiză cu trecut care va sfârşi în abisul oceanului în 34 de minute!

 

Marina

– Hei! Ce faci? Sper că nu te-am deranjat. Mi-e dor de tine.

– Nu. Sunt bine, mersi. Să zicem că pot vorbi.

– O să fiu scurtă. Te-am sunat să-ți spun că plec într-o lungă călătorie. M-am hotărât. Îmi bag picioarele în tot. Chiar nu mai suport zgomotul mașinilor, scandalul oamenilor și gunoaiele de la colț de stradă. Am nevoie de un moment de relaxare, sper să mă înțelegi…

– Te înțeleg sau cel putin așa cred. Dar când te-ai hotărât să pleci? Ți-ai luat bilet? Unde pleci? Și totuși care-i faza cu mașinile, oamenii și gunoaiele? Nu tot aici te întorci? Crezi că o vacanță te scapă definitiv de oameni? Sau fugi de viață?

– Prea multe întrebări. De unde ai scos-o pe asta? Chiar ești idiot. Așa ai fost mereu. Ți-am zis doar că nu mai suport nimic din ce mă înconjoară. Ai noroc că pe tine te-am suportat mai mult decât pe ceilalți pentru că m-ai ajutat să mă suport pe mine. Și totuși nu mă susții deloc. Nu ești lângă mine. Mă lași singură să fac această lungă călătorie…

– Lungă călătorie? Spune-mi unde pleci, nu „lungă călătorie”. Am impresia ca nu ești…

– Nuuu! Nu mai zice nimic. Nici nu vrea să-ți termini fraza. Da, lungă călătorie…

Ceasul deșteptător suna de minute bune. El se trezi ușor transpirat și înspăimântat: „Azi se împlinesc 10 de zile de când pământul te-a abandonat și norii te-au luat. Rămâi cu bine!”

 

Radu Sorop

Doru închide uşa de trei ori, îşi face cruce, ridică valiza şi pleacă. Liftul coboară sacadat, în hol evită să se uite înspre avizier. Afară trage adânc aer în piept. Nu se uită decât pe unde merge, chioşcurile sunt închise azi oricum. Drumul e relativ drept, strada Negoiu, puţin la stânga apoi, şi strada Rodiei. Sunt numai case pe aici, drumul e porţelanat fin. Doru se uită în dreapta, în stânga. Mai o potaie, mai o lumină aprinsă într-o sufragerie, cu desenele animate pornite. Blocurile se înalţă ca un zid mare în depărtare, un baraj care prinde în căuş lacul ăsta de case pitice.

Sună la interfon, îi răspunde într-un final mătuşa. Urcă până la patru pe picioare. Are bocanci negri şi bombaţi, dar care cam scârţîie pe la cusături. Intră, nu se descalţă, merge direct prin antreu şi se aşează pe scaunul vechi de lemn. Nici ăsta nu arată prea bine, pârăie timid. Începe conversaţia. Mătuşa ascultă, dă din cap, cere lămuriri. Doru urlă, muge, se piţigăie până bătrâna înţelege. Ea pleacă în dormitor, în timp ce valiza zace desfăcută pe covorul roşu-prăfuit. Se întoarce pe rând cu maldărele de jartiere roase, de ciorapi cu fir dus, de combinezoane flamingo. Când Doru pleacă, scoate o hârtie din buzunarul fustei puse invers şi i-o dă.

Ia un taxi de lângă spitalul de boli exotice. Şoferul e mucalit, face haz de necaz până la destinaţie şi îl şi ocoleşte puţin. Nu-i spune nimic, dar uită de bacşiş. Şoferul nu-l mai salută, iar el coboară în faţa casei cu stuc în descompunere. Pe o mică verandă stau si fumează Lila şi Mari. Până intră în curte, nu-i adresează niciun cuvânt, se uită doar la el, şi-apoi îl întreabă ce dracului mai vrea. Doru deschide valiza pe jos şi se uită în pamânt. Curvele pufnesc, aşteaptă să-şi termine ţigările. De-abia apoi îi fac semn să urce.

Foto: Georgiana Gîrboan. Mulţumim! 🙂 Vă invităm să descoperiţi şi alte fotografii ale artistei pe pagina de Facebook