Scrieri blitz: Degete mici. Foarte mici.

 poza blitz 7

Aș fi ipocrită să plec acum. […] ți-ai lipit buzele de/ pereții igrasioși ai vrut să-i/săruți […] Cel mai bine era să stai în banca ta, cu oja ta. Si să fumezi narghilea. […] Vrei ceva ce nu există. […]

Oana Romanescu

Pereții plini de igrasie și cada înnegrită îi amintiră de gustul pâinii mucegăite găsite pe o banca în gară, pe care o mâncase cu vreo câteva zile în urmă, cine se mai obosea să le numere?! O ușoară convulsie îi zgudui trupul. Ar fi vrut să vomite, dar își aminti că nu pusese nimic în gură de două zile; asta dacă nu punem la socoteală cele două țigări pe care le câștigase prin amabilitatea colegului de compartiment din tren. Și el urcase cu ea în Brăila. Dormise pe-o bancă în Cișmigiu și se mira cum de încă mai era întreagă.

Gândul acesta nu o făcea tocmai fericită. Își prinse părul într-o coadă spic, ușor, meticulos, își zâmbi în oglindă, își umezi mâinile și cu vârful degetelor ce-i păreau acum o armată de pitici burdușiți într-o curte marțială șterse ultimele urme de rimel care-i întinaseră pielea albă. Câteva picături de apă căzură de pe țeava ruginită a robinetului pe buretele zdrențuit de baie. În următoarea secundă, acesta se lipi voluptos de interiorul cald și sângeriu al coapselor, se înălță și coborî, cu aceeași cadență de care se pătrunsese întreaga zi. Era un teatru de păpuși. Mâinile ei urcau și cădeau, buretele urca și se prăbușea, greața urca în părul castaniu și aluneca în tălpi. În garsoniera de la etajul 3 era cutremur. Și numai ea îl simțea. Toate stăteau bine prinse pe pereți, pe podea, pe tavan, pe măsuța de toaletă. Dar ea se clătina, cădea și se ridica, se rostogolea pe parchetul jupuit. Gândurile astea trebuie sa înceteze. Își ridică din nou privirea spre oglinda spartă și își zâmbi. Iat-o pe Ana-nu-mai-e-copil. Ana-e-femeie îi întoarse stângaci zâmbetul, apoi gura roșie se contorsionă într-un rânjet ce-i îngheță în pupilele reflectate în ciobul din perete. Lacrimile curgeau acum șiroaie. Pe barbă i se prelingea un fir de salivă. Nasul mic, fin, deveni enorm în lumina oarbă a băii. Un fir roșu pornea ca un mac topit de arșiță din spatele ochilor, cobora acolo, unde se petrecuse totul, și se topea pe unghia degetului mare de la picior. Își scoase ciorapii și îi aruncă într-o cutie de carton plină de resturi de mâncare, hârtie mototolită și cutii de conserve goale. Își lăsă fusta în jos, își încheie cămașa, bău o gură de apă și dintr-un pas ajunse în cameră.

Ana Mănescu

Aș fi ipocrită să plec acum. Dar nici nu mai visez ca înainte. Pentru că știu acum că nu aș face o fată cu tine, ci doar băieți. Și le-ar plăcea sportul, nu cărțile. Și ar fi sarcastici și sadici, nu blânzi. M-ar urî pentru că i-aș certa că nu mănâncă aproape nimic. Te-ar iubi pentru că le-ai strecura bomboane pe ascuns. Nu ar ști că își strică pofta de mâncare și dinții. Tati le-ar aduce pui de căței. Mami i-ar obliga să ia medicamente amare pentru alergii. Tati le-ar da voie să se uite la televizor până târziu. Mami i-ar pune să-și facă temele din weekend. Ați dormi și râde în forturi improvizate. M-aș culca singură și aș strânge după voi. Oamenii care nu mă ascultă s-ar dubla. Tripla. Așa că m-aș îndrăgosti de altcineva și aș vedea în primele trei minute cât de fericită aș fi dacă aș fugi în lume cu feblețea mea. În al patrulea te-aș întreba ce vrei de mâncare. Pentru că ești omul meu. Și idealurile atinse te opresc în loc, așa aș fi scris dacă aș fi avut vreodată curajul să mă apuc de cartea aia. [Text integral aici]

 

A(ndrei) ZB(urătorul)

45 (contururi)

Cu fiecare zi, vom avea tot mai multă nevoie de spatiul finit
(Salvador Dalí – Jurnalul unui geniu)

ți-ai lipit buzele de
pereții igrasioși ai vrut să-i
săruți dar te-ai oprit
la timp

femeia de pe acoperiș se
sinucide la fiecare
cinci minute

primim notificări de
fiecare dată
mișcările îi sunt largi
și greoaie

lovește reverul cu două
mâini fără grație

femeia de pe acoperiș s-a
născut surdo-mută
își petrece ultimele clipe
făcându-și manichiura
într-un salon
departe de oraș

 

Ferdydurke

Să te dai cu turcoaz în Uzbekistan era o chestie.

Ar fi fost o chestie şi-n Turkmenistan, în Tajikistan şi-n Kârgâzstan, dar ar fi implicat depăşirea unor graniţe mult prea bine desenate, uneori chiar cu carioca.
Desigur, se ştia de episodul ăla cu tăiatul cuticulelor în Tashkent.
Dar, în general, nu.
Cel mai bine era să stai în banca ta, cu oja ta. Si să fumezi narghilea.

 

Miruna Bacali

Trecuseră abia două zile de când au văzut marea pentru prima oară. El se uitase în ochii ei cu acel zâmbet, care i se părea impenetrabil și o făcea să vrea să fugă departe în loc să se apropie. Fără să știe încotro se aventurează, pornise într-o cursă nebună, în căutarea tinereții, a ploilor de vară, a gustului dulce și amar pe care îl simți când ceea ce iubești începe să te doboare.
Se certaseră. Tare, poate prea tare. Cu o seară înainte, el îi spusese că îi cere prea mult.
− Cum adică îți cer prea mult? Nu ți se pare firesc să existe între noi un anumit consens, o legătură puternică?
− Tu vrei parcă să mă absorbi cu totul, aștepți să trăim într-un soi de… simbioză a gândurilor și transformărilor interioare!
Ea își sprijini capul în palmă, închizând ochii, căutându-și un refugiu undeva, departe, în valuri, nisip, dezintegrare.
− Vrei ceva ce nu există.
Teama. Adâncă, își croia drum prin fibrele ei, îi invada mintea ca un păienjeniș.
− Pot să te iubesc și păstrând o oarecare distanță, doar e simplu, oricine știe asta!
Distanță. Distanță. Distanță.
Ridică brusc capul și îl privi cu ochii înroșiți.
− Nu înțelegi nimic, îi spuse printre lacrimi, zâmbind. Absolut nimic! O să vină vremea când o să o simți. Nu-ți cer imposibilul. Ți-am cerut un singur lucru: să-ți împarți singurătatea cu mine.

Pe banca din apropierea falezei, aștepta.
Orice, dar nu resemnare.

 

Foto: Miruna Bacali