Scrieri blitz: copilărie, zid, soare

Iman Maleki_wish

 

Doctorii nu aveau niciodată răspunsurile pe care le căuta ea […] Care era capătul lung al păturii? […] A dezinfectat şifonierul. […] Şi atunci, înţelese că era o închipuire.[…] Un pahar de Henri Bourgeois Sancerre Rose Les Baronnes? […] Ţine pumnii strânşi să nu-ţi scape printre degete! […]

 

Andreea Tan

Se uitase ani de zile la fiica ei, întrebându-se dacă ştie măcar că există; dacă măcar în căp’şorul ei de înger creţ formează cuvântul mama. Doctorii nu aveau niciodată răspunsurile pe care le căuta ea. Era copilul ei fericit? Îi păsa de lumea din jurul ei? Ştia că are o mamă care o iubeşte? Simţea ceva, orice, fata ei? Va vorbi vreodată? Dar raspunsul era mereu acelaşi: nu există doi copii autişti la fel, nimeni nu poate şti ce e in mintea lor. Unii fac lucruri excepţionale: rezolvă probleme matematice pe care generaţii de învăţaţi nu le-au putut desluşi sau reţin sute de cifre de dupa virgula numarului pi, în ordinea corectă. Dar fata ei nu făcea şi nu zicea nimic de 4 ani. Încercase să îi dea mâncare prea picantă sau să îi stingă televizorul într-un punct culminant al poveştii, doar ca să obţină o reacţie de la ea – să o determine măcar să protesteze, să refuze, să se trîntească pe jos în crize de nervi, cum vedea alţi copii făcând în magazine de jucării. Dar copilul tot nu avea vreo reacţie. Era ca şi cum nu-i păsa de nimic, nu îşi dorea nimic, nu îi plăcea sau displăcea nimic.

Până-n ziua când a gasit-o căţărată pe o ladă în pivniţă. Îşi desenase cu cretă o fereastră si un soare pe un perete de cărămidă şi se uita fascinată la ele. Atunci a ştiut că fetiţa ei are un suflet. Un suflet bolnav care poate fi vindecat. Fereastra de cretă îi dăduse copilul înapoi.

 

Cristina Posircaru

Era simplu atunci. Soarele putea fi desenat cu cretă pe un perete vechi de cărămidă, putea fi atins sau şters cu buretele dacă voiai să se facă noapte. Îţi legănai picioarele jucăuş, cocoţat pe lada de lemn care te ridica deasupra pământului. Bucăţica de cretă îţi mânjise mâinile, ca un preţ plătit pentru creaţie. Îţi priveai opera deopotrivă cu admiraţie şi curiozitate. Semăna foarte bine cu ce vedeai zilnic de la înălţimea patului atunci când deschideai pentru prima dată ochii dimineaţa. O mână fină îţi mângâia buclele încercând să te trezească fără să te sperii. Când te întorceai pe o parte, soarele îţi bătea în ochi. Se muta cumva în ferestruica din dreapta sus şi te enerva. Aproape că începeai să plângi. De asta, în desenul de pe peretele de cărămidă din spatele casei, desenaseşi soarele în fereastra din stânga.

Plapuma micuţă ţi se împleticea printre picioare. Şi asta te enerva. Care era capătul lung al păturii? Mâinile fine aranjau şi plapuma şi pătura pentru tine. Totul era bine, aşa cum voiai să fie. Nimic nu te mai enerva. Puteai să dormi liniştit. Auzeai sau visai sunetul cunoscut al uşii închise de mâinile fine. De fiecare dată când intra in cameră şi soarele era în ferestruica din dreapta sus, ţi-era frică să nu fi venit pentru a-ţi spune că e timpul să te trezeşti. Scăpaseşi de data asta.

 

Mădălina Aldea

Cand Edi i-a cerut divortul, n-a avut nici o reacţie. N-avea timp să se gândească la asta. Trebuia să cureţe totul să nu rămână nici o urmă a soţului ei acolo în casă. I-a ars hainele în cadă. A dezinfectat şifonierul. Tot ce i-a mai rămas bărbatului- racheta de tenis, nişte acte de la birou şi trusa de mecanic, le-a pus într-o cutie şi I le-a trimis cu un bilet “Cam mulţi germeni ai lăsat în urma ta”.

El a primit cutia şi a aruncat-o într-un colț. Biletul l-a rupt în bucățele mici. S-a așezat la birou cu mâinile în poală. Își lăsase copilul în casa aceea și fugise. Era îngrozit. Ea îi săpase în suflet până ce scosese de acolo cele mai mari defecte, cele mai rele stări, tot rahatul ce îl făcea pe el neomul acesta.

Băiatul își apropie fața mică și rotundă de oglinda de lângă pat. Lângă oglindă era un dezinfectant.. Copilul suflă tare în oglindă, ca pentru a doborî monștri din spate. Oglinda se aburi și atunci Marius desenă multe multe ferestre. Apoi așeză într-o fereastră un soare, într-una un nor, tot ce văzuse el din pat pe fereastra lui, când mami era în baie.

Zâmbi mulțumit. Apoi repede, instinctiv luă dezinfectantul și șterse bine oglinda. Chiar atunci intră Aura. Ce bine că Marius învățase să își curețe singur și des oglinzile. [Continuare aici]

 

Patricia Iulia Iancu

De tine, libertate, îmi este frică. Şi atunci mi te închipui, te desenez şi te joc. De ce, Descartes, mă crezi om divin? De ce mi-l trimiţi pe Dumnezeu să-mi mijlocească voinţa?
Şi-atunci m-am uitat la zid, m-am uitat la mine (şi-am vazut degetele cum încep să se dezmorţească) şi m-am mai uitat dinspre mine prin mine (şi-am văzut soare).
– În ce culori îmi pictezi razele? m-a întrebat.
– În alb şi roşu.
Râde.
– Tu crezi că accept să fiu roz?
– Pe o fereastră te fac alb şi pe alta, roşu. Mă voi uita la tine, soare alb, şi voi zâmbi liniştită; mă voi uita la tine, soare roşu, şi-atunci voi palpita de sentiment, de simţire şi de nevoie.
Mă scutur de cretă, îmi pun rujul roşu, îmi încalţ pantofii cameleonici şi o sun pe Lidia.
– Un pahar de Henri Bourgeois Sancerre Rose Les Baronnes ?
– Iar vrei să fim baronese astă seară?
– Numai cât bem vinul.
– La nouă.
– Eu am ieşit deja pe uşă.

 

Radu

Întâi îşi închipui că se preumblă o zi răutăcioasă pe al său pământ, că este înnorat, că stă să plouă şi îi este tare dor de casă. Şi îşi adăugă zâmbet trist între două nostalgii plecate. Apoi îşi închipui mii de oameni bolnavi, cu tălpi roase de pământ uscat, zarvă multă, lume cât cuprinde, arme căutând dreptatea îmbucăturii de pâine. Îşi închipui că este pribeag ce caută rădăcini, gonit ce caută aşezare, pierdut printre străini. Printre străinii săi. Îşi închipui vânătoare de pace şi licăr subţire de speranţă. Îşi închipui şi un zid de netrecut; unul tipic, al cărămizii peste cărămidă. Zvelt, feroce, cu uitătură rece şi fără cusur. Şi îşi închipui tandreţe, iubire umană, forţă de a cuprinde schimbarea în mâini calde de copil. Se închipui copil; copil brav, cu minţile şi ambiţiile puse în vârf de cretă. Îşi închipui că respiră, că simte caldură şi lumină. De aici – nu era închipuire – se născu fereastră şi se născu soare. Se născu tot ceea ce era şi ceea ce nu era. Şi atunci, înţelese că era o închipuire. Îşi închipui că nu-şi închipui niciodată nimic. Şi lumea rămăsese mai săracă cu un El.

 

Scaietina

– Ăsta e soarele pentru mamiii… mai fac unul pentru tatiii… unul pentru Booobiţă cel mic… şi… unul pentru Bobiţă cel mare…
– Şi mie, Mărie, ce-mi dai?
– Ţie ţi-l dau pe ăla şi mai maaare…
– Care e ăla?
– Ăla care bate-n geam.
– Ah, Mărie- Mărie, tu-mi vinzi soarele de pe cer?
– Îhî…
– Bine. Eu îl cumpăr pe trei pupici dar tu cum faci să mi-l dai?
– Îl prind, uite aşa… bam! L-am prins, gata!
– Waw! Ce rapidă eşti, bietul soare, nici n-a avut timp să-şi dea seama ce i se întâmplă! Ţine pumnii strânşi să nu-ţi scape printre degete!
– Soarele nu fuge de la Măria niciodată.
– De ce, Mărie? Cine eşti tu să stai aşa cu pumnii plini de soare, cine-i fi tu de împarţi sori în dreapta şi-n stânga? Eşti vreo Soricică Pisică Pitică Fluturică sau poate o Fluturică Pisică Soricică Peltică?
– Fluturică… nuuu…
– Atunci? Cine eşti?
– Eu sunt Măria Soarelui!
– Vaaai… Să trăieşti, Măria Ta, iartă-mă dacă nu te-am recunoscut imediat, cred că din cauza cârlionţilor ăstora năzdrăvani, şi-au cam luat niţel nasurile la purtare, ai observat?
– N-am oservat că eram ocupată să-ţi ţin de soare.

Yspylante

Este ora 6. Intrăm în dispozitiv. Strada Lumpeni nr. 4 Simt o ușoară tensiune în stomac, încerc să-mi relaxes sfincterele. Nu mai e mult… … pe bărbos l-am urmărit aproape o săptămână. În mod normal ar fi durat mai mult, dar dată fiind importanța cazului, magistrații ne-au presat să finalizăm cercetările cât mai repede. Am pornit de la o poză. Am mobilizat agenți, informatori, shaormari, vânzători de la sexshop pentru operațiunea asta. S-a lucrat la foc continuu pe toate planurile. La final am reușit să adunăm suficiente dovezi pentru ca magistrații să ne dea verde. Apoi au urmat ședințele tactice unde am pus la punct toate amănuntele. Câteva prezentări în powerpoint și stiam tot beciul cu ochii închiși. Întâi intră mascații, pe urmă pompierii cu echipajele de descarcerare și prim ajutor. Și la urmă cei dela IML, dacă e nevoie de ei. Acțiunea a durat câteva momente doar. De la intrare pâna la ușa beciului sunt câțiva metri- trup, trup, trup, trup pe urmă o bufnitură, niște lumini puternice, strigătele de somație și câteva îmbrânceli. Asta a fost tot. După care a început strângerea și sigilarea probelor- jucării stricate, resturi alimentare, frânghii de nylon uzate, niște lăzi de lemn și multă multă umezeală pe jos. Desenul de pe perete l-am descoperit la sfârșit doar și, după ce l-am fotografiat și am pus poza la dosar l-am șters. E ora 6 si mă apuc să scriu raportul.

Tabloul se intitulează “Dorinţă” şi îi aparţine lui Imān Maleki, pictor realist contemporan, născut în 1976 la Teheran, Iran.