Scrieri blitz: “Cerul la gust i-ajunge ca un blid cu laptele amar si agurid”

Scrieri blitz

Am lăsat-o pe mama să mă îmbrace în nişte haine de-ale ei. […]Mă iubește dar nu vrea să mă țină aproape […] Carafe de apă rece, stropi căzuţi pe jos. […] O julitură de cui pe deget. […] Ploaia ce începuse îmi spăla praful de pe umeri. […] Sirenele au încetat de mult..

 

Andreea Tan

Dimineaţă mi-a zis că ne jucăm. Că o să ne îmbrăcăm fiecare în hainele celuilalt şi că o să fie amuzant. Oricum nu mă mai lăsase de câteva săptămâni să mă joc pe stradă cu ceilalţi băieţi, aşa că am acceptat. Am lăsat-o pe mama să mă îmbrace în nişte haine de-ale ei. Ea şi-a legat o bucată de material peste piept şi a încercat să îşi pună o cămaşă de-a mea, dar tot n-a încăput-o. Când am văzut-o cu foarfeca în mână că vrea să-mi taie cămaşa m-am împotrivit. Îmi plăcea cămaşa aia. Oricum nu aveam prea multe de când tata fusese luat să lupte. Mama a aruncat foarfeca pe jos şi a început să plângă strângând cămaşa mea în pumni. M-am dus la ea să o iau în braţe, dar m-am împiedicat de poalele jilbab-ului. Atunci mama s-a repezit după foarfecă şi a început să îl taie. Mi-a pus un niqab pe cap, s-a îmbrăcat şi ea repede şi am ieşit. Tot ce mi-a zis a fost să nu scot niciun sunet, că acum e serioasă, nu ne mai jucăm. Îmi şi imaginam cum mă văd toti prietenii mei de la ferestre şi cum vor râde de mine ani de zile că sunt îmbrăcat ca o fată. Dar apoi mi-am dat seama că n-au cum să mă recunoască şi nu vor şti niciodată. Înainte să ajungem la punctul de control, mama mi-a zis să o aştept aici, că merge să îi plătească pe soldaţi, ca să ne lase să trecem. A intrat cu ei în cort de peste un ceas.

 

Cristina Poşircaru

Piciorul gol, nisipul moale. Soarele va trece întotdeauna prin ţesături. Ar fi vrut să joace fotbal cu ceilalţi copii. Era o reclamă cu “spuneţi nu rasismului”. O julitură de cui pe deget. Ureche întoarsă pe dos. De căţeluş. Umeri arşi de soare. Usturimi. De ce nu mai zburase fluturele după ce îi atinsese aripile? Sare, piper şi condimente. Clopoţel de masă. Venim. A scris înmulţirile de o sută de ori. Praful ridicat de sub copitele cailor sălbatici. Îi era dor de bunica. Mâine mergem la plajă? Turcoaz, smarald şi ocru. Avea într-un săculeţ de catifea o pereche de cercei mici. De unde ai vânătaia asta? Nu mai văzuse de mult luna plină. Carafe de apă rece, stropi căzuţi pe jos. Pietriş şi zguduituri pe spinarea măgăruşului. Adormea numai cu faţa la perete. Lipii cu măsline. Cârlige de rufe, vânt între cearceafuri. Furase o floare pentru mama din găleata femeii de la colţ. Se juca cu el în peştera de pe plajă, era răcoare. Glezne împleticite de fuste prea lungi. Pelata de scos pâinea din cuptor era încă de la stră-străbunica. Rugină pe balamalele uşii de la cămăruţă. Văzuse odată pe stradă o fetiţă cu capul descoperit.

 

Mădălina Aldea

Când m-am născut mama era să moară. A salvat-o Allah. Când s-a născut Othman avea aproape 15 ani și era să moară și atunci. Ea zice că a salvat-o dorința de viață și iubirea pentru primul născut. Eu nu cred. Eu cred că a avut noroc. Mama mă iubește, dar mă iubește cu o tristețe enormă în ochi. Mă iubește dar nu vrea să mă țină aproape. Mereu zice hai hai, lasă iubirea căci trebuie să te înveți singură. Trebuie să te înveți tu cu tine și atât. Are puțină școală. A făcut primele clase și apoi a renunțat căci a trebuit să se mute când cu căsătoria. Se uită și ea cu mine prin cărți, dar tata o ceartă mereu și îi spune cartea pe care trebuie să o știi tu este Coranul. Este singura carte de căpătâi. O dată mama i-a răspuns cu un citat din Coran “Femeile, ce ne poartă copii, ele trebuie să știe carte, căci ele ne educă copii” Tata s-a întors spre noi, a zbierat să ieșim și noi amândoi copii am luat-o la goană spre curtea din față și pe măsură ce ne îndepărtam un Te rog nu se auzea tot mai slab.

 

Radu

Gând de bărbat, zăbovitor ca o femeie. Arătă ca ea. Tânăr, instruind forţa şi slăbiciunea. Uman. Sfidător şi îndărătnic, în haine negre, funeste. Ale inculpatului sau ale călăului sau ale surorii victimei. Mi-aş fi întrupat gândul acela în forma femeii necunoscute din faţa mea. Şi i-aş fi spus sa-l ducă cu ea, departe, până în deşert şi în deşertăciune, acolo unde nu puteam ajunge, unde nu-l mai puteam bănui. Să scap de el… Îmi rămăseseră niscaiva monede…cum să plătesc, pentru un asemenea gând? Pune-l în sacoşă, du-l acolo unde autobuzul prăfuit urmează să plece. Să o întreb dacă a văzut “Incendies”, să-i spun să aibă grijă la drum, să îmi lase gândul la pasagerul din dreapta, de i se va întampla să moară. Apoi să-l plaseze cât mai aproape de geam, vântul deşertului să-l usuce. Gând complicat, aromat ca o curmală culeasă la timpul ei. Gând degenerat. Gândul că mi-am dorit să-mi iubesc fizic propria mamă apăsă cerul şi smulse un prim tunet. Ploaia ce începuse îmi spăla praful de pe umeri.

 

Scaietina

Cred că, dacă o să stau încruntată or să dispară norii ăia groşi de fum iar mătuşa Zuhra o să mă lase să mă întorc acasă căci păpuşica mea, Loyia a rămas singură- singurică. Nici măcar n-am apucat să urc în pod să-i spun că plec şi nici cât stau, o fi tare speriată şi îngrijorată.

Tata m-a smucit de mână, repede, pe scări, “Fugi, fugi, Nida! Nu te mai moşmondi atâta, fugi!” , m-a împins pe uliţă, spre casa unchiului Nazar şi-apoi a dispărut.

Aşa face de fiecare dată când încep să sune sirenele, mătuşa zice că e nebun, că ar trebui să aibă mai multă grijă de el, acum că mama nu mai este dar eu ştiu că el e cel mai curajos om din lume, fuge să oprească sirenele pentru că ştie cât de mult mă sperie şi pe mine şi pe Loyia, sunetul lor.

A mai rămas un nor, seamănă cu-n urs cu trompă de elefant, din el se desprinde o maimuţă cu capul în jos şi un iepuraş cu urechiuşele îndoite… ha!ha! Oare Loyia îi vede şi ea? Dar tata? Sirenele au încetat de mult..

Sursa foto: REUTERS/Akhtar Soomro