Scrieri blitz: “Aseară ți-am luat basma”

anca cernoschi

Liftul se oprise, iar uşile se deschiseră cu clinchetul lor metalic obişnuit.  […] Mereu l-a iubit mai mult pe el. […] Într-un final obosise. Se aşezase pe scările de la intrare. […] Măi dragă, da’ ţie nu ţi se pare că exagerezi de acum?

 

Andreea Tan

Nu era sigură cum o cheamă, dar spera că o cheamă Ana. Îşi imagina că Ana ar fi primul pe listă dacă toate numele de fete ar fi sortate în ordine alfabetică. I s-ar potrivi, aşa cum se trezise ea singură în castelul părăsit, îmbrăcată în ie. Avusese părul prins, dar găsise un ciob mare de oglindă în care se privise ore în şir, încercând să-şi dea seama dacă se recunoaşte, şi până la urmă îşi despletise părul. Nu pentru că şi-ar fi amintit că aşa îl purta de obicei, ci pentru că îi plăcuse mai mult cum îi stătea. Explorase puţin curtea castelului, încăperile, acoperişul. Era singură. Doar păsările ciripeau vesele în copaci. Poate dacă le-ar fi înţeles limba, i-ar fi spus ele de unde vine şi de ce e acolo. Într-un final obosise. Se aşezase pe scările de la intrare, de unde vedea copacii înfloriţi, şi se pusese pe aşteptat. Cum a ajuns ea acolo, poate mai ajungea şi altcineva, poate căutând-o, poate nu.

 

Cristina Poşircaru

Era mică, avea vreo patru-cinci ani. Tocmai se întorsese de la tuns cu mama şi bunica ei. Erau toate în liftul încăpător, în drum spre apartamentul de la etajul trei. Avusese părul lung, lung. Nu îşi amintea să se mai fi tuns vreodată până atunci. În fiecare zi, mama îi împletea părul sau i-l prindea în două codiţe. Plângea în lift. Îi promiseseră că îi vor tăia numai puţin din păr, dar, în schimb, coafeza bătrână şi scundă o tunsese băieţeşte.

– O să îţi crească la loc până mâine dimineaţă! Nu mai plânge aşa, nu e nicio tragedie.

– Promiţi, mami?

– Promit.

Liftul se oprise, iar uşile se deschiseră cu clinchetul lor metalic obişnuit. Sughiţa încă, dar nu mai plângea. Avea să îi crească la loc până a doua zi dimineaţă. De ce nu îi spuseseră aşa de la început?

Cum intrară în casă, se văzu în oglinda mică din hol. Îşi trecu degetele prin păr, dar acestea i se opriră după numai cinci-şase centimetri. Bretonul îi cădea puţin în ochi şi o enerva teribil. Încerca să îşi potrivească părul după urechi, dar era prea scurt pentru a-i ajunge până acolo. Lasă, avea să-i crească la loc până a doua zi dimineaţă.

Nu îşi amintea ce se întâmplase după descoperirea de a doua zi. Dar acum, după douăzeci de ani, îşi purta părul lung de se putea aşeza pe el atunci când stătea pe scaun. Se vopsise roşcată pentru ca toată lumea să îi vadă părul şi să le strige în faţă tuturor că nu le va mai permite să îi promită lucruri care nu au nici o şansă dintr-un milion să se întâmple.

 

Mădălina Aldea

Doamne ajută. Am pornit. Sper ca Nadia să conducă prudent. Mi-e frică de fiecare dată când mă urc cu ea la volan. Ia toate gropile, nu ca Gabriel, dragul de el, care conduce perfect. Câtă treabă o să avem și ah, ce mă dor picioarele. Și mă doare și inima, mă doare numai când mă gândesc la mama și la netrebnicul ăla. Dar ce aș putea să fac mai mult? I-am zis să vină să stea la mine, la București. Stăteam amândouă și vedeam noi cum făceam. Aveam grijă una de alta. A venit. A stat 2 săptămâni și n-a mai avut stare. Într-o zi mi-a zis: “Reto, eu nu mai pot. Plec. Nu sunt făcută să mă trezesc la 5 dimineața și să mă fac că dorm ca să nu deranjez. Nu mai pot să nu aud cocoșul și nici să n-am unde să ies în curte. Mă duc la mine acasă și, în plus, Marin e singur. Mă sună în fiecare zi și mă roagă să merg acasă. E copilul meu.”

Mereu l-a iubit mai mult pe el.

Mi-amintesc când eram mici și nu înșiram tutunul repede cum ne învățase el, ne dezbrăca la pielea goală, în curte acolo și punea furtunul pe noi. Apoi își scotea cureaua, căci se întorcea de la Partid, era mare om tata în sat, șef la colectivitate și mergea numaaa cu pantaloni buni cu tiv ca la oraș. Aveam urme pe fund și pe spate o săptămâna. I-aș fi ars-o. Când începea să dea, mama se uită la noi din pragul bucătăriei. Nu îndrăznea să pledeze. Știa că ar fi încasat-o mult mai rău ca noi. Se uita cu ochii ei mari albaștri prin noi, nici nu cred că ne vedea. Se trezea când terminam și primul la care venea era Marin. Îl lua în brațe, îi ștergea ochii de lacrimi, îl sprijinea să se ridice, iar mie îmi zicea într-o doară “Reta, hai și tu să te șterg și să dormi.”

Doar mama-mare mă iubea pe mine mai mult și se mândrea, zicea mereu că semăn cu ea, că am spiritul ei și că îl port în împletitura de la păr. D-aia nu m-am tuns mulți ani. Venirea în București m-a făcut să îmi despletesc spiritul, să îl răresc și să îl las prin nu știu câte frizerii de cartier că ajunsesem să lucrez în Fabrică, unde norma era să fii cât mai șleampădă, cu mâini rapide și ochii plecați. Doamne ajută să ajungem repede și să conducă fata asta a mea bine.

 

Radu

Mi-erai pretutindeni. În clipele fiecărui fir de păr, în tonalităţile de verde moale din vene, în iţele încurcate ale scamelor de pe hainele mele. C-aşa vine primăvara, cu daruri, cu podoabe. Cu destin aurit. Nu te anunţă, se îmbracă în  rochii, voaluri şi dantele de-ţi vine să crezi că o poti cuceri şi poti făuri femeie. Femeie vaporoasă, plutind prin relieful siluetelor de-abia ghicite.

Te-ai făcut nevăzută, într-a doisprezecea săptămână, la o trecere de pietoni. Roşu-verde, ca de-obicei. Credeam că putem trece peste… Am luat strada la pas şi nu îţi observam lipsa. Devenisem un oarecare. Un oarecare nu observă.

M-am împăcat repede cu mine, cu timpul, cu ideea. Am înţeles că aşa va fi fiece trecere, că simbolul ei te încunună la început, te ademeneşte, te înrobeşte. Îşi face culcuş, îl porti ca pe un blazon. “Casa regală oarecare”… Apoi trăieşti din ecouri de miresme dulci. Astăzi culoare, mâine doar mirosul, doar amintirea, povestea, credinţa. În cele din urmă ajungi să spui “culorile n-au miros, nici nu le poţi simţi între degete” şi să crezi asta cu tărie. Mi s-a întâmplat şi mie. De n-ar fi poza de faţă, te-aş numi Maya şi aş migra pe o altă stradă.

 

Scaietina

Dimineaţa, dacă mă scol foarte devreme, aud cum vorbesc anotimpurile între ele.

Nu-şi fac foarte multe complimente, aşa că încerc să evit noaptea-n cap şi somnul din sac.

Azi dimineaţă, n-avui încotro, se nimeri o sâmbătă gălăgioasă care întindea grăbită tarabele în piaţă.

Primăvara către Iarnă:

Măi dragă, da’ ţie nu ţi se pare că exagerezi de acum? Am pornit deja toţi mugurii la drum…

Iarna:

Ah! De parcă eu sunt bucuroasă să lucrez peste program, peste an, peste veac, peste mări şi peste ţări… dar ce pot să fac, dacă mi-a rămas toată zăpada asta pe crac?

Primăvara:

Mi se pare mie sau tu şi moţata aia de Vară aţi pus la cale vreo schimbare globală? Vântul de pe diguri mi-a spus că puneţi la cale mare ispravă, că v-a venit nu’ş ce idee grozavă. E adevărat? Nu vă mai trebuie împrimăvărat? Nici întomnat? Crezi c-o să fie mare scofală dacă o să rămână lumea-n două anotimpuri, tu şi cu opărita aia de Vară?”

Foto:  Anca Cernoschi. Multumim frumos ! 🙂 Vizitati site-ul personal al artistei aici.

 

Sugestie muzicala: curator artistic Claudia Vlad.